APARIȚIE EDITORIALĂ NOTABILĂ LA PAPIRUS MEDIA: FRICA DE LIDIA VRABIE

APARIȚIE EDITORIALĂ NOTABILĂ LA PAPIRUS MEDIA: FRICA DE LIDIA VRABIE
aprilie 01 13:31 2016 Print This Article

 

RADIOGRAFIA UNUI SENTIMENT: FRICA DE LIDIA VRABIE

 

Despre Lidia Vrabie ştiam destul de puţine lucruri până la apariţia volumului La lumina candelei.

Şi atunci când nu ştii prea multe despre cineva, încerci să-i „traduci” numele, pentru că, nu-i aşa? numele trădează adesea.

„Lidia” e nume de sfântă, dar pe care îl întâlnim întâi la Sofocle, indicând mai întâi ţara de origine a persoanei,(Lydia fiind însă trimisă în uitare  – ca stat  – de perşi după cucerirea ei, în primăvara anului 546 î.Hr.), apoi originea ei din punct de vedere etnic, stabilitate şi vechime.

Prenumele s-a impus în onomastica creştină fiind pomenit şi în Noul Testament: „Şi o femeie pe numele de Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu.” (…) Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat zicând: „De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi.” (Fapte, 16,14,15)

Lidia este creştina care îşi pune casa la dispoziţie în Filipi, pentru a se sluji în ea. Casa Lidiei devine prima biserică, numită „domus ecclesia”.

Mai există şi o altă Lidie, soţia senatorului roman Filit, care s-a jertfit pentru Hristos, împreună cu fiii ei.

Despre „vrabie” îmi trecea prin minte, ideea de belşug: „spicul cât vrabia”, ideea că este cea mai comună zburătoare şi că numele ei – „paser” – devine numele generic pentru toate aripatele şi, în fine, o poveste parabolă cu o privighetoare şi câteva vrăbii, prinse de un păsărar…

Aşadar, casă – sfinţenie – belşug – nume. Prea destul pentru un nume şi un prenume…

Despre volumul ei de povestiri – 30 la număr – reţinusem  titlul, („candela” fiind o vatră a sufletului; „lumina candelei” e puţin tautologie, întrucât candela e mereu aprinsă), precum şi câteva povestiri-confesiune, gândite la persoana I, chiar dacă persoana naraţiunii era alta.

„Frica” are, paradoxal, o cu totul altă temă. Textul Lidiei Vrabie stă sub semnul a două obsesii. Una este evidentă, monocordă, obsedantă, prezentă chiar şi în titlu: Frica.

Cealaltă, ascunsă, aproape insesizabilă, ezoterică, plină de semnificaţii: cifra trei.

Nu e vorba de frica de Dumnezeu, ci de o frică inexplicabilă, viscerală, terifiantă, stare paroxistică, amplificată de întuneric şi de necunoscut. Puţine scrieri egalează în intensitate textul Lidiei.

Poate unele scrieri ale lui  Gib Mihăescu (Vedenia, Viscolul, Rusoaica, Donna Alba), scriitor de care e cel mai aproape stilistic.

Autoarea radiografiază exact, definitoriu obsesia: „Frica este un păcat, este egală cu necredinţa, cu deznădejdea. Dacă îi permitem să ne domine, ne afectează totul, gândurile, vorbirea, faptele, alegerile, deciziile, răspunsurile noastre. Ne cuprinde frica de tot: de moarte, de boli, de sărăcie, de putere, că nu ne iubeşte lumea şi că ne critică, că vom pierde ce avem mai drag şi scump, că nu valorăm nimic, că nu suntem buni de nimic…”

Tot frica este cea care faliază în trei personalitatea Sofiei, protagonista nuvelei. E vorba de femeia fericită, femeia torturată visceral, dar şi metafizic şi de femeia izbăvită din final.

Finalul este fericit. Sofia s-a regăsit, regăsindu-şi sensul existenţei: „Nu mai exista „aici”, nu mai exista „acolo”. Toţi oamenii răi, toate făpturile rele, toţi demonii care până nu demult îi torturau fiinţa, chinuind-o, au dispărut aşa cum se topeşte ceara de la faţa focului. Nu mai existau nici voci, nici paşi, nici sunete  stranii… Nu exista nimic mai mult decât pace şi linişte. Lacrimi mari şi multe îi scăldau faţa. Nu înţelegea de ce plânge. N-ar fi putut spune nici dacă i s-ar fi pus o armă în piept. Acel fel de lacrimi nu era cunoscut de ea până atunci. Erau total diferite de cele pe care le cunoştea deja. Nu erau lacrimi de durere.

Era apa de care avea nevoie pentru a adăpa setea ţarinei sufleteşti care se uscase, era ploaia care spală, care curăţă, care reînnoieşte, care renaşte. Se întorcea Dumnezeu acasă!

În acea linişte mirifică se auzea doar „tic-tac”-ul ceasornicului de pe perete, care încuviinţa că timpul trece şi viaţa continuă. A doua zi a fost o zi nouă, a fost un început nou. Schimbarea s-a produs.”

Scrierea Lidiei Vrabie este un exerciţiu de exorcizare, chiar de autoexorcizare, o spovedanie, e drept la persoana a III-a, dar este clar că Sofia e sosia metafizică a Lidiei. O primă „dovadă”: atât autoarea, cât şi personajul ei au câte doi copii care poartă aceleaşi nume: Andrei şi Elena, respectiv Andrieş  şi Lenuţa”.

Scrierea este o nuvelă, întrucât accentul cade pe analiza personajelor, pe trăirile lor şi nu pe acţiune (naraţiune) ca în cazul povestirii.

Lucrurile nu sunt însă chiar atât de simple: dacă naraţiunea nu se desfăşoară într-un spaţiu deschis, ci în trei spaţii semiînchise (casa Sofiei, casa Ioanei şi casa în care are loc şezătoarea), dacă prezentul e dilatat până la insuportabil, obsesia pentru cifra trei ne trimite însă spre basm, iar basmul este o naraţiune pură!

Cifra trei este prezentă peste tot: trei personaje feminine principale (Sofia, Nina, Ioana), o triadă familială: „lelea Anişoara, era văduvă din tinereţe. Soţul ei a decedat după o scurtă convieţuire cu ea. A rămas văduvă cu doi copii mici.”, trei fete la şezătoare: „Printre persoanele care au ajutat-o în acea zi erau şi trei fete tinere, două din ele, Margareta si Rodica, erau surori şi o prietenă de a lor, Zinaida.” Sunt, cum am mai spus, trei case, iar timpul e şi el supus acestei cifre: „A privit ceasul. Trecuseră treizeci de minute. A mers la fereastră şi a privit  la casa vecinilor.”

Dar nu trebuie uitată Sfânta Treime, mereu evocată şi invocată, precum şi triada Adevăr-Speranţă-Iubire (Vera-Nadejda-Liubovi), rezolvată superb în nuvelă: prin Adevăr sa ajunge la Iubire; prin Iubire sa ajunge la Speranţă. Adică la Izbăvire.

Lidia Vrabie se supune şi ea acestei cifre fatidice: Avem o Lidia Vrabie moldoveanca născută în satul Sagaidac, raionul Cimişlia, o Lidia Vrabie internaţionalistă (din 2002 trăieşte în Spania împreună cu familia) şi o Lidia Vrabie scriitoare româncă după cum se vede prin opera sa.

Revenind însă la „Frica”. Eugen Barbu a cochetat şi el cu ideea.

Frica este un sentiment copleşitor, care este esenţial pentru societate: el permite funcţionarea societăţii piramidale. Frica este benefică, împiedicând crima, abuzurile, hoţia, delicte mai mici sau mai mari.

Dar este şi un sentiment negativ, el mutilând personalitatea umană. Frica schimonoseşte chipul cel mai frumos, chirceşte sufletul.

Rămânem cu uimirea unei stări abisale, atât de precis decupată fenomenologic. Lidia Vrabie este un admirabil cunoscător al sufletului omenesc. Dar şi un taumaturg. Iar exorcizarea de care aminteam se rezolvă incredibil de simplu: prin iubire şi perseverenţă.

Cu Lidia Vrabie, proza din Republica Moldova câştigă un analist excelent, un stilist de marcă şi un autor capabil de cele mai neaşteptate surprize.

Exacte şi inspirate mi se par şi caracterizările Lidiei Vrabie făcută de doi comentatori ai primului ei volum: Cornel Paiu şi Alexandru Mihăilă.

De aceea, oamenii preferaţi ai Lidiei Vrabie sunt cei apropiaţi de Biserică, care se regăsesc în rugăciune, care-şi descoperă după neliniştită căutare, sensul existenţei în mărturisirea credinţei în Dumnezeu, şi, smeriţi şi cu nădejde sfântă, cer ajutorul sfinţilor Săi. (…) Oamenii preferaţi de Lidia Vrabie sunt cei care din ruinele unei biserici vechi, trecută prin incendiu purificator, cu jertfă proprie, înalţă una nouă; sunt oamenii care parcurg zeci de kilometri pentru a ajunge la Biserică şi sunt oamenii care, în ţară străină, află un munte, şi-n munte o peşteră, şi-acolo în mijlocul lui, îşi fac chilie pentru rugăciune (Cornel Paiu).

Există în scrierile Lidiei Vrabie credinţa fermă în forţa binelui, în izbânda sufletului cucernic – convingeri pe care le argumentează cu fapte de viaţă, încât creează impresia că autoarea, aşezată la masa de lucru, în timp ce cu o mână aşterne salba cuvintelor pe hârtie, cu cealaltă răsfoieşte pagini din Sfânta Scriptură, totul sub lumina candelei de la icoana Domnului Nostru Iisus Hristos. (Alexandru Mihăilă).

Rânduri care, scrise pentru La lumina candelei se potrivesc de minune şi pentru noua sa carte…

 

Prof.dr. Lucian STROCHI

 

 

 

 

scrie un comentariu

0 comentarii

Nu sunt comentarii!

You can be the one to start a conversation.

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.