Cum s-a făcut UNIREA – amintirile Elenei Cuza

Cum s-a făcut UNIREA – amintirile Elenei Cuza
ianuarie 24 14:13 2018 Print This Article

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Cu câteva luni înainte de a muri doamna Elena Cuza a acordat unui ziarist un interviu asupra evenimentelor alegerii şi detronării lui Cuza. Iată foarte interesantele amintiri:

În seara de 3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoschi, ca să-l roage să vie negreşit după masă la „Elegant”, o sală de adunare unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: „Faceţi voi ce credeţi căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie”. Şi a plecat la teatru.

Peste noapte, la orele 12, mă pomenesc cu fratele meu, Costache Rosetti, venind într-un suflet să-mi spună cele petrecute la „Elegant”, căci îl rugasem de cu vreme şi-l aşteptam neputând să dorm.

– Ghici cine s-a ales ? îmi zise el.

– Nu pot… spune-mi tu în grabă.

– Bucură-te.

– Mă bucur, dar să nu fie Mihalache ori Grigore Sturza. Dar, haide odată, spune-mi!

– Tu te-ai ales.

– Ce vorba e asta? Nu te pricep! Dar pentru numele lui Dumnezeu spune-mi odată cine e, nu mă fierbe aşa?

– Ia, cine să se aleagă? Pe Cuza l-au ales. Şi s-au jurat cu toţii de au semnat actul şi s-au dus să-l ia de la teatru ca să-i vestească alegerea.

După câtva timp a venit şi Cuza. Era alb ca hârtia la faţă şi cum a intrat în casă s-a trântit pe un fotoliu şi zis oftând:

 Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare la înălţimea nevoilor şi ale neamului?

Peste 19 zile s-a făcut şi alegerea din Bucuresti şi astfel s-a înfăptuit unirea”.

Detronarea lui Cuza

Asupra nopţii tragice de 11 februarie a povestit următoarele:

„Era în seara de 10 februarie pe la orele 7 când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvăească cu armele în palat.

Cuza reţinu băiatul şi trimise între altii şi după colonelul Haralambie la care bărbatul meu ţinea foarte rnult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spuse Vodă, cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

– Nu stiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăogai eu, sculându-mă de la masă.

– Nu credemărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa legată prin jurământ. Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventuailitate, să se îndoiască garda în acea noapte la Palat. Trecui la copii, căci eu locuiam în partea Palatului dinspre biserica Creţulescu. Dar nu ştiu de ce eram foarte neliniştită. Asigurările lui Haralambie nu mă convinseseră de fel. Am chemat în camera mea pe coloneilul Pisoski, unul din aghiotanţi şi i-am spus:

– Vezi Pisoski, eu am mare teamă căci îl ştii pe Vodă cât e de încrezător; ia măsuri şi dacă o fi ceva dă-mi mie de ştire”.

Urmează oarecari amănunte asupra actului detronării. Aici nu dau, însă, decât faptele ce privesc pe colonelul Haralambie.

Doamna Elena mai departe:

Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune.

Într-un târziu noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături:

 Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e. Mi se pare c-am auzit o detunătură de armă.

De-odată Florentina intră înfricoşată şi spune:

– Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului; toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei.

Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copiii în grija Florentinei şi deschizând cu curaj uşa, am voit să trec. Dar fui oprită. Trupele stăteau de o parte şi de alta a coridoarelor şi soldaţii îmi barară drumul.

– În lături, le strigai eu, voi să trec la Domnitor.

– Nu se poate, îmi răspunseră ei.

– Şi cu toate astea nu mă poate împiedeca nimeni ca să vad pe Donmitor, repetai eu, trebuie să trec.

Un căpitan, care până atunci ezita să se apropie de mine, înaintă, şi, cu un aer liniştit, îmi spuse:

– Măria Ta, în zadar încercaţi, nu se poate trece înainte. Şi apoi e şi inutil, căci fostul Domnitor nu mai e în palat.

Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul de „fostul Domnitor”. Căpitanul, dacă nu mă înşel, era Pilat. Mi se păru că tot pământul se învârteşte cu mine.

Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între două garde, aghiotantul palatului sosi.

– Ce s-a întâmplat? îl întreb.

– Nu ştiu nimic, răspunse Pisoski.

Trec în odaie, şi cad zdrobită. Deschid ferestrele palatului şi văzând grupuri de soldaţi în curte, îi întreb:

– Unde este domnitorul vostru?

– L-au dus, nu mai este aici, mi se răspunse.

Se face ziuă şi nicio ştire de nicăieri.

După câteva ore, o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe când voiam să cotesc spre Cotroceni colonelul Solomon (comandantul regimentului de cavalerie) opri trăsura şi zise:

– Spune Măriei sale că armata nu se solidarizează conjuratiei şi că un cuvânt aşteaptă de la Domnitorul ei pentru a-l reîntrona”.

Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se plimba nervos dintr-un colţ într-altul al odaiei şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpâni emoţia şi revolta şi înaintă surâzător şi blând. Se apropie de copii şi-i mângâie.

– Fii liniştită, îmi zise el. Vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi. S-a săvârşit ceea ce eu doream de mult, însă s-ar fi putut petrece altfel lucrurile. Tu ştii că n’aşteptam decât răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scumpa mea armată, n-aş fi voit s-o văd călcându-şi jurământul de credinţă.

– Armata te urmează şi e cu Măria ta, îi răspunsei eu. Şi, neputând să pronunţ tare numele colonelului Solomon din cauza gardei care se afla în odaie cu noi, îi spusei însă cuvintele lui.

– Niciodată nu voi face vărsare de sânge pentru a-mi recăpăta tronul„.

sursa: Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1901-1910, vol. III, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, pag. 222-225

scrie un comentariu

0 comentarii

Nu sunt comentarii!

You can be the one to start a conversation.

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.