DE LA ANTIPROZĂ LA PROZĂ, PRIN POEZIE

DE LA ANTIPROZĂ LA PROZĂ, PRIN POEZIE
aprilie 05 13:43 2016 Print This Article

 

 

Claudia Mitră ne propune prin Viaţa ca un fir de păpădie… o antiproză modernă, cu multe arcane şi capcane, violentând de multe ori, proza obiectivă, cu narator extradiegetic sau heterodiegetic, sfidând dezinvolt clasicele „momente ale subiectului”.

Lucrul e parţial explicabil, întrucât Claudia Mitră este în primul rând poetă, având două volume de versuri publicate (Dincolo de oglindă, Editura Papirus Media, 2014) şi Îngeri de  sticlă (aceeaşi editură, 2015).

Titlurile volumelor de poezie sunt derutante, întrucât induc ideea de străveziu, de strălucitor, de răsfrângere, de răceală, de neutralitate, oglinda şi sticla rămânând obiective, neutrale.

În realitate, poezia Claudiei Mitră are o singură temă majoră, e drept cea mai generoasă – iubirea – în toate ipostazele ei.

Tot iubirea este tema volumului VIAŢA CA UN FIR DE PĂPĂDIE şi un prim argument că e vorba de o antiproză este prezenţa indusă, dedusă, uneori discretă, alteori agresivă, a poeziei.

Se remarcă repetiţia şi enumeraţia, chiar la nivelul unei fraze: „Amintirile tale, iubiri, speranţe, singurătăţi. Mai ales singurătăţi. Crâmpeie din viaţa ta. Aşa cum a fost.” (a se remarca şi scurtcircuitarea discursului, propoziţia devenind eliptică, non-predicativă. (Exact cum scria poezia un G. Benn!).

Se cultivă figuri de stil precum oximoronul: albastrul ucigător, comparaţia şi hiperbola, îngemănate: „Parcă mi-ar smulge cineva fâşii din trup, una câte una, încet, chinuitor.”

Repetiţia are rolul de a potenţa paraverbalul (asta încerca şi Homer cu „Aurora lui cu degetele trandafirii!): „Faţa i s-a luminat instantaneu. Atunci i-am observat ochii. Albaştri. Nu albastrul acela clar si transparent al cerului în dimineţile de vară, ci albastrul mării. Nuanţe schimbătoare. Un bleu vert, de fapt.” Sau: „Cireşe amare, flori amare. Şi zâmbete. Tot amare.”

Anafora, simplă sau dezvoltată e şi ea prezentă:Cine (s.n.) este Mihu? Ştii, întrebarea asta mi-am pus-o şi eu de multe ori, din momentul în care vieţile noastre s-au intersectat. Cine este Mihu, dincolo de bărbatul înalt, uşor grizonat, cu ochii de un albastru ucigător? Dincolo de gesturile fine, de vocea caldă, de poeziile minunate pe care le scrie? Cine se află, dincolo de toate?” 

Stilistic, apar „noduri”, acelaşi cuvânt întrerupând şi eliberând apoi discursul: „în inimă. În inima mea.” Sau: „Sunt momente în viaţă când oamenii dăruiesc. Dăruiesc altora, dar în același timp, și lor. Dăruiesc, simțind că așa trebuie.”

Prin intensitate, prin insistenţă, prin reluări, eul epic devine eu liric: „Tot eu sunt. Cu viaţa mea. Cu amintirile, cu gândurile şi visele mele. Mi-a tremurat inima. Un nod mi s-a pus în gât şi, în aceeaşi clipă, mi-au dat lacrimile… pe care nu le-ai văzut, despre care îţi spun abia acum. Mi-am muşcat buzele să nu-mi scape nimic. Deşi în mine… totul era un ţipăt.”

Spaţiul (oraşul) e definit perifrastic: „oraşul celor şapte coline” şi, pentru a se evita confuziile, „Sala paşilor pierduţi a Universităţii”. Proza devine haplologică, proteică, înghiţind chiar un text poetic: „Iubesc oraşul acesta străin / cu parcurile lui, în care nu ne-am ţinut / niciodată de mână. / Iubesc oraşul acesta străin / cu străzile lui furnicar, pe care paşii noştri/nu s-au intersectat nicicând. / Iubesc oraşul acesta străin / cu vitrinele lui strălucitoare,/în faţa cărora nu ne-am oprit împreună/alegând ceva… nu contează ce. / Iubesc oraşul acesta străin şi atât de pestriţ,/în care toţi aleargă grăbiţi,/în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni, / în care se stă cu zecile de minute la stop, / în care imense clădiri de sticlă / se amestecă de-a valma / cu cele purtând în ele parfum de serenade. / Iubesc acest oraş străin, aproape străin, / din ce mai puţin străin. / Îl iubesc. / Pentru că te iubesc!”

Titlul cărţi e o metaforă dublă, provenind dintr-o comparaţie: „Viaţa ca un fir de păpădie.” (Viaţa e un fir de păpădie!). În acelaşi timp, timpul devine un puf de păpădie: „zilele mele sunt aşa cum crezi tu, uşoare precum puful de păpădie”.  Dar să nu uităm şi o sugestie simbolico-imagistică: asemenea dragostei, sămânţa păpădiei pătrunde peste tot. Nu degeaba a fost aleasă ca „stemă vorbitoare” pentru editura Larrousse: „Je sème à tout vent”. Ori tocmai poli-simbolismul induce, prin ambiguitate, prin conotativ,  ideea de poezie.

Textul poate fi citit pe alocuri şi ca un pamflet, ca o realitate jurnalistică: „Monumente istorice şi de arhitectură aflate în paragină, instituţii de cultură la limita supravieţuirii, într-o lume în care banul dictează totul, oameni de cultură umiliţi la propriu, prin imposibilitatea de a-şi manifesta menirea, într-un cadru adecvat, cărora le sunt minimalizate meritele de o viaţă… iată tabloul trist pe care democraţia ultimilor zeci de ani ni-l oferă. Da, tabloul al căror autori – „aleşii neamului”,  sunt cei în care noi am investit, de fiecare dată, speranţa unui „mâine va fi mai bine”.” Sau: „Dar iată, cu trecerea anilor, suntem tot mai tehnologizaţi, mai robotizaţi, devenim parcă mai insensibili. Are şi tehnologizarea latura ei pozitivă, dar, din păcate, linia ce o desparte de cealaltă, numită dependenţă, e prea subţire şi de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama când o depăşim.” Şi încă: „Un muzeu gata să se prăbuşească, un teatru lăsat în paragină în mijlocul unui oraş ce se pretinde a fi european, o revistă culturală care îşi suspendă activitatea din lipsă de fonduri sunt doar câteva exemple elocvente în ce priveşte „puterea lucrului bine făcut” la ora actuală, de către autorităţile din România. Şi tot atâtea motive de tristeţe…”

În fine, multe din afirmaţii alcătuiesc adevărate didascalii şi înţelegem că ne aflăm în faţa unui spectacol de teatru.

Dialogurile devin flashuri sonore, aparent independente:

„A fost un accident groaznic, ceva de nedescris, cred că n-a supravieţuit nimeni!”

„Ai văzut cum i-au minţit, cu locurile de muncă, până s-au văzut sus?”

Ştiai că pe vecinul de la etajul patru l-a părăsit soţia? Iar vecina de la trei, știi, e grav bolnavă, nu cred că scapă.”

Astăzi, la semafor, era cât pe ce să mă iau cu unul de gât. Cică nu i-aș fi acordat prioritate!”

Am avut atâtea probleme în ultima perioadă, că nu ştiu cum o voi scoate la capăt… Ce fac copiii mei? Au și ei problemele lor, am vorbit la telefon, acum două luni.”

Ai observat? X n-a mai scos o carte bună… de multă vreme. A ajuns un ilustru necunoscut!”

Naraţiunea are două acte, primul cu epicul sfâşiat în/prin scrisori, al doilea prin „scene” semi-independente. Primul act conţine o formidabilă pendulare, între persoane şi personaje, naraţiunea fiind când homodiegetică (la persoana I – Maria),când epistolară (postmodernă-la persoana a II-a –Mihu), când heterodiegetică (la persoana a III-a – Ana); al doilea act, deşi conţine o aceeaşi pendulare (şi ezitare) nu mai acordă importanţă personajelor, acestea pulverizându-se, rămânând atrase doar de acelaşi sentiment total, devastator care este dragostea.

Antiproza se evidenţiază şi prin ipostazele naratorului. Astfel naratorul este când subiectiv-implicat, orientându-se spre zonele obscure ale sensibilităţii umane, reconstituind şi fragmentând istoria unui sentiment (dragostea), când narator-personaj, printr-un subtil transfer între persoana I şi a III-a, fiind intradiegetic şi autodiegetic, când narator-martor ca observator implicat afectiv, autentificând totuşi „evenimentele” consumate şi consemnate, când narator-mesager, extradiegetic şi homodiegetic, prezentând fapte istorisite de altcineva    (Maria despre faptele, întâmplările, atitudinile lui Mihu).

Ca narator omniscient, Maria, Ana şi desigur prin recul Claudia Mitră, îşi dispută cu personajul toate tipurile de raporturi, ştiind mai mult, tot atât sau chiar mai puţin decât personajul. De aici şi mobilitatea şi modernitatea textului, acesta aparţinând deopotrivă neo şi postmodernismului).

Ca narator omniprezent, secvenţionează firul epic, intervine cu detalii subiective, cu o analiză aprofundată a trăirilor interioare. În partea a doua (ac tul doi) naratorul omniprezent elimină orice formă de dialog cu cititorul (receptorul); devenit narator – reflector, schimbat perspectiva asupra evenimentelor şi personajelor, se poziţionează în puncte reflectoare diverse, convergente sau divergente. În fine ca narator – autor, redactează scrisorile şi este autorul poeziei.

Ca personaje, întâlnim în textul Claudiei Mitră, în raport cu realitatea personaje autobiografice, (prin nume chiar biblice (Ana, Maria, Eva)), prin profunzimea investigaţiilor psihologice personaje complexe şi contradictorii, după rolurile interpretate întâlnim protagonistul, antagonistul, personajul-oglindă, personajul de legătură (pelegrinul), confidentul (prin încredinţarea scrisorilor).

Adevăratul personaj este însă dragostea care poate devine, ca în teatrul expresionist, personaj aproape fizic.

Evadarea din cotidian se va face fie prin senzaţii, trăiri, sentimente, printr-o viaţă interioară trăită intens şi de cele mai multe ori în intimitatea sublimului şi prin proiecţii onirice şi/sau coşmareşti: „Îşi privi palmele. Erau pline de noroi. Un noroi lipicios, cu un miros greu, care îi ajungea până la creier. Făcu un pas în faţă şi simţi cum piciorul i se scufundă încet într-un strat gros, moale, de nămol, împrăştiind acelaşi iz. Se uită înspăimântată împrejur. Nici urmă de pajiştea înflorită, pe care se aşezase. Un ochi de mlaştină răsărise dintr-odată sub picioarele ei, ca şi când ar fi existat acolo dintotdeauna.”

Impresionează intensitatea sentimentului: „Simt atât de intens nevoia de a-mi fi aproape, cum nici nu-ţi poţi închipui. Fizic, sunt aici, dar atât. Mintea, inima, sufletul, străbat în fiecare secundă sute de kilometri, către tine.” Sau: „Ţipătul neputinţei. Al revoltei împotriva tuturor lucrurilor care au stat în calea noastră, atâta timp.” Şi: „M-am stăpânit cu greu, cu toate că, în interior, strigătul acela captiv îmi săgeta trupul, cu forţa unui nebun. Privirea îmi aluneca peste alte şi alte fotografii, tu vorbeai, eu te auzeam ca prin vis.”

De două ori imperială, Claudia Mitră (există o dinastie iulio-CLAUDIANĂ romană, iar MITRA este un simbol al puterii religioase), îşi domină cu dezinvoltură discursul, datorând totul şi nimic poeziei. De aici un text impecabil scris, ambiguu adesea, dar redactat la cea mai înaltă tensiune.

Radiografia unui sentiment devastator este totală, iar reuşita finală incontestabilă.

Antiproza poetei devine o proză de cea mai înaltă calitate.

 

Prof.dr. Lucian STROCHI

 

 

scrie un comentariu

2 Comentarii

  1. Mihu
    aprilie 05, 16:00 #1 Mihu

    Mi se pare puţin bombastică prezentarea volumului Claudiei Maria Mitră, „Viaţa ca un fir de păpădie…”, de către domnul profesor. În realitate sunt flash-uri din vieţile unor personaje cu care autoarea a venit în contact de-a lungul vieţii domniei sale. Era firesc să se implice emoţional, uneori şi fizic. Ca unul care am citit în timp aproape toată proza şi poezia doamnei Mitră (Topa), pot afirma că talentul domniei sale este mai presus de toate în proză şi în poezia clasică, cea reală. Felicitări, doamnă Claudia Maria Mitră (Topa) !!!

    Reply to this comment
  2. Rodica Florescu
    aprilie 05, 16:12 #2 Rodica Florescu

    Minunată proză, excelentă sciitoare, Claudia Mitră. Felicitări și comentatorului, care a surprins, cu pertinența și migala specialistului, tot ceea ce este mai bun. Bravo, Botoșani!

    Reply to this comment

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.