FRICA de Lidia VRABIE

FRICA de Lidia VRABIE
mai 26 08:08 2016 Print This Article

 

loading...

NINA VASILII

 

loading...

Recenzia nuvelei „Frica” de Lidia Vrabie
Motto „De fapt aici, acolo, pretutindeni eu Îl caut pe Dumnezeu…
Iar acolo unde cu încrâncenare „nu este” încerc să Îl sădesc.

(Dana Staicu)

 

Nuvela „Frica” de Lidia Vrabie prevestește venirea în literatură a unei scriitoare cu vocație și marca DORULUI pentru slova din bucium, pentru pământul natal răstignit pe cruce, crucea destinului străbun, pentru izvoarele ce gem și cântă.
„Soarele îşi arăta primele raze de după deal.Trezirea satului e un moment atât de special, încât dacă nu-l trăieşti, nu poţi să conştientizezi ce înseamnă. Un amestec de locuri şi lucruri frumoase. Satul are suflet. El este viu, frumos, colorat, iar aerul de dimineaţă mai este încă aer. Satul este o gură de rai. Sofia era îndrăgostită de sat, nu-şi imagina viaţa înafara satului. Unii ţărani plecau cu noaptea-n cap la muncă, pe ogoarele lor. Omul de la sat nu-şi poate imagina o zi fără muncă.” – fragment din nuvelă
De pe poziția cititorului însetat de cuvânt frumos, constat cu bucurie că în această operă îl găsim pe Dumnezeu… Parcă poate fi bucurie mai mare! Tonaliatea scrierii acestei lucrări este senină, variind de la o tonalitate duios-nostalgică la o tonalitate îndurerat-patetică, drept exemplu servind discuțiile eroinei principale cu copii, grija pentru copiii proprii, dar și grija, în general – față de copii. (Moment ilustrat în secvența când vecina lasă copiii în grija Sofiei). Dar ce frumos vorbește autoarea despre copii!
„ Sofia era convinsă că micuții sunt o binecuvântare şi un dar de la Dumnezeu. Aceste sentimente s-au nascut în sufletul ei odată cu naşterea copiilor şi erau trăite şi simţite puternic. Dăruindu-le copii, Dumnezeu îi binecuvânteză pe părinţi cu mai multă dragoste, mai multă răbdare, mai mult simţ al răspunderii, mai multă sensibilitate şi altruism. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu prin care părinţii se vindecă de vicii, de egoism şi răutate. Copiii schimbă spre bine caracterul şi gândirea părinţilor, îi învaţă a se sacrifica şi a iubi, pentru că adevărata bucurie şi fericire vin atunci când te sacrifici şi iubeşti. Trăia foarte mulţumită bucuria acestei binecuvântări, pentru că îşi iubea foarte mult copilaşii.ea despre copii!” – fragment din nuvelă.
Conflictul de bază al nuvelei este de natură moral-spirituală, este unul interior. Nopțile lungi nedormite, gândurile în avalanșă exprimă lupta pentru a birui sinele și a-L aduce în suflet pe Dumnezeu, autoarea insistând pe aspectul general-uman al problemei. Așa dar, nuvela „Frica” devine spațiu al sacralității și purității morale. Credința în Dumnezeu păzește lumina conștiinței naționale. Aceasta-i problema problemelor plaiului mioritic. CREDINȚA în DUMNEZEU, constituind culmea virtuților spirituale umane, a liniștei sufletești – har incontestabil în evoluția unei personalități.
Deci, eroina principală – Sofia! Întâmplător sau poate nu, selectat prenumele eroinei, Sofia însemnând înțelepciune și lumină. Debordantă prin vitalitate și bunăvoință, cumsecădenie, ospitalitate, hărnicie nativă, Sofia a moștenit de la mama frumusețea interioară și fizică, înțelepciunea, dragostea pentru tradiții și datini. Decența din comportamentul Sofiei face din ea un personaj viu, spiritual, care se impune cititorului drept un model de etică și morală țărănească, deși a făcut studii superioare! Prin ea, prin Sofia se simte patima pentru pământul îndurerat al satelor noastre, sate basarabene, sate românești, sate cu trecut de legendă. Cu alte cuvinte, prin Sofia se realizează menirea femeiei pe pământ, păstrarea căldurii vetrei casei, perpetuarea frumosului și grija față de generațiile ce urmează să hălăduiască pământul îndurerat de istoria tumultuoasă. De remarcat fidelitatea, demnitatea și dragostea feminină caracteristice Sofiei. Alt personaj – Doamna Nina (fericită să mă regăsesc și în numele personajului, dar și în profesia, munca practicată de eroină!), conștientă că „religia este adevărul transcendent în esență și unic al tuturor lucrurilor” (Petrea Țuțea) își asumă condiția apostolatului. Aidoma personajelor biblice din Vechiul Testament, Avram sau David, ea are harul divin de-a converti lumea la bine și adevăr prin pilde, sacrificiu, muncă. Așa că, personajul Doamna Nina poate fi considerat personaj hristic, își iubește necondiționat semenii, răspunde mereu cu bine. Relevant este fragmentul discuției dintre Sofia și Doamna Nina în noaptea în care au dormit împreună:
„ Sofia o privea. Ochii ei erau senini asemeni cerului liniştit, iar privirea lor emana lumină. Era lumina dragostei. Întreg chipul acestei doamne era plin de dragoste şi pace, care îi inspirau încredere şi linişte. Sentimentul de frică, care nu demult îi teroriza sufletul, dispăruse. În faţa acestui suflet plin de credinţă, de dragoste şi lumină, frica nu mai avea putere.
Doamna Nina a cerut să se aprindă candela, dar în casă nu era decât o iconiţă mică, pe care i-o dăruise părinţii când s-au mutat în casa nouă.
-Nu avem niciuna, a recunoscut Sofia sfioasă.
-Las că găsim noi modalitate de a face una, a zis doamna Nina. A cerut un păhăruţ mic în care a vărsat uleiul, apoi, dintr-un capac subţire de borcan, tăind cu foarfeca, a făcut o punte în mijlocul cărea a făcut o gaură, prin care, mai apoi, a trecut fitilul făcut din aţe de bumbac. A aprins-o şi a aşezat-o în faţa iconiţei, pe care, după ce s-a însemnat cu semnul Crucii, a sărutat-o zicând: ”Schimbarea la faţă a Domnului!” Apoi i-a zis Sofiei să stingă toate lămpile. Trecuse vreo două ore de când s-au culcat, dar numai la somn nu se gândeau atunci cele două femei. Lumina candelei se revarsa în odaie dând naştere unei atmosfere îngereşti”. – fragment din nuvelă
Autoarea-naratoare optează pentru prezentarea evenimentelor de la persoana a III-a. Practicând astfel o optică obiectivă, Lidia Vrabie poate surprinde reacțiile, comportamentul, stările dominante ale conștiinței personajelor, deși numărul lor e redus.

 

13305079_583961075114537_3037209485562461808_o

Personajele nuvelei au menirea să reliefeze în profunzime trăsături morale și spirituale, să motiveze comportamentul și psihologia prin prisma valorilor, dimensiune autentică desprinsă din operă. Creația scriitoarei e axată pe promovarea metodologică a valorilor perene – sacru, etic, național, existențial. O descriere profundă a satului basarabean în contextual tradițiilor, ocupațiilor oamenilor, dar și a psihologiei relațiilor între personaje, elementul de analiză psihologică distingându-se ca fiind principal.
Actualmente, cu sufletul pus sub semnul întrebării, lipsiți de orizonturi general-umane, am căzut cu toții în mlaștinile unui dezmăț materialist din care este greu de eșit. Tot ce a avut sufletul agonisit de mii de ani, a fost schimbat la repezeală pe cârpe, pe mașini, obiecte din aur. Astfel, am căzut în consumism, pe când în nuvelă e vădit discernământul eroinei pentru țolurelele țesute de mâna MAMEI.
O particularitate distinctivă a nuvelei este „îngemănarea organică a lirismului cu dramatismul”. Acest mixaj este observat mai ales în secvența descrierii serilor de vară. Secvența vizată este decisivă prin impactul pe care-l are asupra cititorului. Astfel, narațiunea captivează chear de la prima frază prin descrierea fermecătoarelor seri de vară:
„Era ultima zi a lunii iunie. Seară. Amurg.Sofiei îi plăcea foarte mult acel semiîntuneric care se lasă după apusul soarelui şi ţine până la venirea nopţii. Îi plăcea să privească şi să admire tăcut cum întunericul înfăşura lin culmele dealurilor, apoi satul. Din când în când, se mai auzea, pe ici-colea, câte un zgomot; un scârţiit obosit de căruţă care se întorcea de la câmp sau de cumpăna fântânii, când cineva mai scotea o găleată cu apă rece şi proaspătă. În curând, se alinau toate zgomotele şi, peste sat, coborau liniştea şi pacea care puteau fi deranjate doar de lătratul unui câine care-şi făcea datoria de paznic al casei. Noaptea se lăsa pe furiş. Crăiasa nopţii, luna, se înălţa încet şi maiestos pe cerul senin. Razele ei argintii se opreau asupra viţei-de-vie care era înălţată pe o boltă special amenajată deasupra pragului casei, care ziua crea un spaţiu protector de razele directe ale soarelui, în care te puteai bucura de serile lungi şi calde de vară. Frunzele se legănau uşor, aproape neobservat, cântând încet, abia desluşit, un cântec de somn.”
În demersul ei, Lidia Vrabie, parcă ar sta de vorbă cu cititorul, apelând frecvent la conștiința lui, imprimând în felul acesta textului o notă de dinamism și direcție. Călătoria cititorului prin conținutul nuvelei e, de fapt, o călătorie „în sine”, prilejuind o desfundare de zăcăminte spirituale în inima proprie și o agonisire generoasă de experiență morală.
Titlul nuvelei poate fi descifrat printr-un dublu sens. Prima dimensiune interpretativă solicită explorarea în special a constituției feminine: ființă fragilă, sensibilă, suspicioasă, lipsită de apărare, fricoasă de noapte, de zgomote, de umbre, frica fiind invocată în mod deosebit prin grija față de persoanele apropiate, față de copii. Și, din alt punct de vedere – frica, care va fi învinsă prin atingerea Adevărului Existențial; acolo unde Dumnezeu tronează-n suflet, e pace, e lumină. Laitmotivul lucrării implică semnificații importante, precum ar fi dăruirea, calitate caracteristică omului în atingerea perfecțiunii.
Lacrimile mășcate ca boabele ce spală chipul eroinei, care în final ajunge la rezultatul scontat, trebuie decodificat prin analogie, astfel autoarea exprimând bucuria înfăptuirii mărețului act, primirea Tatălui, primirea lui Dumnezeu în suflet.
Revenirea la religie, la valorile etice este unica soluție de a reface echilibrul, armonia într-o societate. Iar reîntoarcerea la sacru trebuie să se facă numaidecât prin dragoste, întrucât doar astfel sunt posibile revelațiile – dragostea este unicul mediu în care sufletul se poate înfiripa, căpăta aripi, se rupe de la pământ, străbătând depărtări neînchipuite în căutarea celor veșnice și divine…

 

Sate romanesti, sate cu dor


Versuri inspirate din nuvela Frica de Lidia Vrabie
Așezări românești răstignite-n baladă
Cu rădăcini din vremi de negură străbună,
Bătrânii făurind destinul de mâine,
Prevedeau viitorul scăldat în lumină.
Sate cu dor zidite pe altar de ființă,
Reazem pe pământul greu de oseminte…
Și-atâtea lacrimi transhumate în izvoare,
Suflet prin ani – Harnicul Om cu credință.
Inima satelor mare cât veacul,
Câmpii cu mioare ce pasc printre stele,
Dealuri de humus devenite legendă
Și-această boltă de slavă – Limba Română!
Între coline verzi înfloritoare
Turle de biserică se-nalță,
Dacii adunați cu glas de bucium
(transformând iubirea în supliciu)
Înalță iarăși Columnă traiană.
Doare a satului slovă străveche
Nistrul și Prutul sunt râuri de lacrimi,
Tradiții, obiceiuri revărsate în carte,
Ochi care plâng morții în noapte.
Satul îi crește pe toți grămăjoară,
Apoi deschide poarta spre lume,
Rămânând pustiu plânge și cheamă
Să revină cocoarele din nou acasă…
Satele României, eroice sate,
Corolă de minuni de Dumnezeu lăsate,
Simboluri dăinuiesc spre nemurirea noastră,
Veșnicia se plimbă cu doina de mână…

 

Articole recomandate:

scrie un comentariu

0 comentarii

Nu sunt comentarii!

You can be the one to start a conversation.

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.