INOVAȚIILE ÎN LITERATURĂ, SINCRONIZATE CU PROBLEMELE EPOCII  (sau postmodernismul evită falsa inocență!)

INOVAȚIILE ÎN LITERATURĂ, SINCRONIZATE CU PROBLEMELE EPOCII   (sau postmodernismul evită falsa inocență!)
iulie 07 14:31 2019 Print This Article

 

Motto: Mitrofan însă continuă să mediteze din mers

peste întinderile de asfalt ale Chișinăului.

Slavă Domnului, crăpături la tot pasul!

Se uită ici printr-o crăpătură, se uită colo prin altă

crăpătură, dar nu vede oase albe.

Numai întuneric de smoală dedesubt, numai iad.

Asfalt. Nicolae Popa

***

  • Ai păcate cu duiumul, Rege de pică, dar tot răul care acum se apropie vine de la un singur păcat. Un păcat legat de o Damă de cupă!
  • ..dar nu-mi dau seama despre ce păcat e vorba. Cine o fi această damă de cupă?
  • Gândește-te bine, Rege de pică! Trebuie să-ți amintești păcatul acesta. Și, dacă Dama de cupă te va ierta, toată nenorocirea care vine asupra ta și asupra altora, va dispărea!

„O Damă de cupă…”, bolborosi îngândurat Nistor Poloboc, ridicându-se de pe scaun. Încet-încet i se făcea lumină în capul pleșuv.

În aparență, operațiunea de indentificare a păcatului crucial urma să se desfășoare pe un teritoriu cu frontiere precise și nu părea imposibilă. Era vorba de „o Damă de cupă, deci de o femeie. Numai că – în realitate – erau o mie și o sută de femei cu care își făcuse păcat! Cum s-o găsească anume pe acea femeie nedreptățită fără a cărei iertare orașul nu mai putea fi salvat? Din zori și până-n noapte, Nistor Poloboc își frământa mintea ca să încropească o listă cu păcatele pe care le săvârșise împotriva unor femei. Drept că lista, la care lucrase febril vreo trei nopți, îi ieșise foarte lungă și-l cam descurajă. Își luă, însă, inima în dinți și se apucă de treabă… pag. 54-55

 

De-o izbitoare forță perceptivă, de un conținut tragico-comic, în care omul secolului al XXI-lea se regăsește ludic, se bucură opera scriitorului chișinăuian Iulian Ciocan. Autorul propune un roman de profundă critică socială în care eroul principal se autoexecută sângeros, perspectiva diegezei fiind bazată pe natura „Eului lăuntric”. Mi-aș asuma îndrăzneala de-al reboteza pe iredutabilul scriitor în neoromancier, din considerentul inovațiilor pe care le întreprinde în Domeniul Literaturii, prin modificarea continuă a realului, astfel Iulian Ciocan aflându-se într-o continuă acerbă necesară investigație, latura persistentă a demersului Domniei sale fiind continua interogație. Nimic nu se obține într-o manieră definitivă. Doar dinamica evoluției și revoluției ar putea produce, conform opiniei scriitorului, renașterea continuă. Căci, lumea, independent de voință, se schimbă. Lung firul descifrărilor propuse, dar o idee pentru intrigă aș înainta-o chiar în fază incipientă: autorul romanului DAMA DE CUPĂ permite sau ajută, mai bine zis, eroilor „fabulei” „să plece”, lăsând teren gol pentru o nouă generație, o generație mai competentă, dar și competitivă, o generație desăvârșită prin idealul urmărit, o generație care va da curs schimbărilor, atât de vehiculate, dar așa și neimplimentate în interminabila perioadă de tranziție caracteristică Republicii Moldova, dar și României, state existente indisolubil prin arterele de sânge comune.

Nu intenționez să atribui recenziei propuse un caracter exhaustiv! Imposibil. Prevăd longevitatea romanului cu interminabile discuții în jurul lui. Și nici o enumerare caustică a trăsăturilor unei opere impresionante, nu-mi voi permite. Emoțiile încercate pe parcursul lecturării au fost dintre cele „mari și tari”, deaceea îmi doresc cu toată ființa ca ele să-mi servească la ornarea incursiunii mele, pentru a putea demonstra recunoștința și mulțămirea pentru o carte rarisim de bună, o carte care produce tensiune majoră revelatorie, dar care naște în subconștient întrebarea: Noi în care personaj suntem deghizați? Noi ce facem pentru a supraviețui calvarului ce mai domină societatea post-totalitarismului comunist?

Noua paradigmă postmodernistă desemnată în lucrarea referențiară permite, în fond, critica formelor de dominație politică, care duc la catastrofe umane, astfel romanul desfășoară o amplă viziune asupra existenței, luând ca bază ideea relativității tuturor ambițiilor de formare definitivă a adevărului, concomitent cu scepticismul, pluralismul total, deschiderea, distrugerea tuturor granițelor și a limitelor. În romanul DAMA DE CUPĂ se întâlnesc un șir de înlănțuiri ale imaginilor fulgurante, autorul expirând în felul acesta limitele posibilităților existenței unui alt scenariu. Scenariul propus de Iulian Ciocan este unul titanic, grandios, de excepție!

Postmodernitatea este o lume a valorilor inversate, unde cunoașterea devine o marfă, știința este aservită tehnicii, puterea și bogăția condiționează adevărul, iar realitatea și simulacrele create de mass-media iau locul realității. E vorba de o eră informațională, în care dispar orice atribute ale umanismului. Scenariile tradiționale, care legitimau valorile umanității: teologia, metafizica, utopia, credința în progres – își perd credibilitatea. Umberto Eco a comparat acest adevăr cu o femeie capricioasă, care își abandonează mereu iubiții sau cum spune însăși Iulian Ciocan: „Suntem programați să suferim, să nu putem realiza nimic măreț, iar ceea ce ne rămâne sunt lucrurile mărunte, insignifiante în care ne bălăcim toată viața…” În roman lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității. Este unul dintre romanele excelente, reieșind din construcția sigură, scriitorul posedând o intuiție socială și psihologică acută de un solid realism grobian, de un adevăr profund, dar și bogat în nuanțe sufletești revelatorii. Opera creată de scriitorul Iulian Ciocan este o operă de „întâia clasă” ale epocii urbane, în mod deosebit.

 

 

Cel mai vehiculat concept literar al postmodernismului este metaliteratura (literatura ce se constituie prin reflecția asupra ei înseși, căpătând în contextul noii paradigme sensul de „ficțiune despre ficțiune”, un tip de literatură care, depășind clasicul mimesis, devine autoreferențială și ca derivat se obține metaromanul. Bine redat acest fenomen în capitolul cu numărul 11 (din 26 părți înmănuncheate într-un conținut integru!) despre însăși fazele de lucru asupra operei: conceperea, incubarea ideei, solicitarea de către scriitor a înțelegerii și susținerii de către omul cei mai apropiat din viața lui, soția Rodica, directoare la editura „Trei iezi” sau de către colegii-scriitori. Astfel, această secvență poate fi desprinsă din Planul-cadru social, ca să alcătuiască un Plan separat al expunerii nu mai puțin important – Planul individual, care nu se bazează pe intertextualitate, precum presupun rigorile, dar dezvăluie caracterul de ficțiune autobiografic. E vorba despre un narcisism înafara procedeului intertextualității.

„Timpul trecea inutil și lui Iulian Iordăchescu i se sfâșia sufletul. Începuse să facă totul mecanic: de la spălatul pe dinți până la datul cu aspiratorul și ștersul fundului. Nu-l mai trăgea inima să citească. La ce bun să mai citești dacă nu poți să scrii? Chiar și notele mari, luate de fiică la BAC, îl lăsaseră rece. Era mereu îngândurat. Nu prea mai voia să se atingă de mâncare și devenise foarte repede uscat ca o scândură, speriinnd-o pe Rodica, căreia îi trecuse prin minte gândul înfiorător că soțul avea o amantă.Temerea asta o părăsi însă, în miezul unei nopți, când Iulian Iordăchescu, cu părul vâlvoi, electrizat, o zgâlțâi zdravăn ca să se scoale și să-și spună părerea  despre o oarecare tehnică narativă. Cu ochii lipiți de somn, Rodica îi zise să-și bage tehnica narativă-n cur și-l somă să se culce ca toți oamenii normali. Luni în șir, prozatorul minimalist își storcea creierii, dar nu reușea să inevnteze o poveste demnă de băgat în seamă…” pag. 99

 

Din acest fragment vădită truda scriitorului, chinul suprem al căutării frenetice a unei idei de care să-și lege speranța unei noi zămisliri. Cine caută, găsește! A găsit și Iulian Iordăchescu, autorul devenit personaj al diegezei!

„Oamenii din jur îl chemau la ordine, îl somau să se cumințească, un bătrânel îl amenință că va chema poliția, mama îngrozită îl blestemă, dar pe Iulian Iordăchescu îl durea în cot: găsise în sfârșit povestea importantă pentru al patrulea roman, povestea gropii, el știa ce trebuie să scrie ca să dea lovitura și să fie apreciat de posteritate, știa cum să-i frece pe toți autorii de paraliteratură! În drum spre casă, Iulian Iordăchescu exclamă de câteva ori „Evrica!”

 

Dintre modalitățile narațiunii, se poate de remarcat și relatarea, și reprezentarea, dar nu lipsește nici discursul subiectiv al naratorului: „Ce naiba?! Să fi trecut pe strada lor o mașină de mare tonaj? Puțin probabil…”, pag. 14. Prezent și antisuspansul, dar în mod paradoxal narațiunea nu-și pierde intriga, pentru că povestindu-ne evenimentele acestea în continuare, naratorul extradiegetic descoperă o sumedenie de amănunte și subtilități care, de fapt, devin ele în sine importante. De remarcat în acest capitol o joncțiune naratorială (suprapunere de voci narative) între un narator extradiegetic-heterodiegetic (naratorul nu este personaj) și unul intradiegetic-homodiegetic (naratorul este personaj). Astfel, în roman se produce un transfer de omnisciență de la naratorul extradiegetic la cel intradiegetic:  „Să discute mai departe era cu totul de prisos . Pletosul jegos o ținea una și bună. Voia probabil să-l descurajeze. Mare canalie mai era acest autoproclamat rege al postmodernismului basarabean. Așa că, Iulian Iordăchescu îi plăti iritat consumația și se grăbi să plece acasă. În bucătărie, bînd ceai după ceai, s-a gândit până după miezul nopții la discuția pe care o avusese cu Emil Bărbulescu. Nu, nu putea să aibă drepate licheaua postmodernistă! Ideea lui  cu răul tranziției condensat într-un ghemotoc mistic, era genială! Pur și simplu pletosul slinos crăpa de invidie, voia să-l deturneze de la grandiosul proiect…”, pag. 103 Cititorul află mai multe despre psihologia personajelor din vorbirea acestora decât din comentariul naratorului. Deși, evident, naratorul ne dă o caracteristică a lor, el totuși nu pretinde că are dreptate absolută și permite și personajelor să ia cuvântul din când în când. „Victoria Rînză simți un ghimpe în inimă: deși avea douăzeci și nouă de ani, nu reușise încă să se mărite, pe când colega ei avea un soț grijuliu și un amant focos. De ce Snejana, mai bătrână și mai urâtă, avea tocmai doi bărbați, iar ea, mai tânără și mai frumoasă, nu avea nici unul? Și de ce Snejana îi povestise acum cât de viril îi era amantul?…”, pag. 185 Însuși faptul că naratorul extradiegetic este nevoit să adopte mai multe perspective de extrospecție face ca el să pună pe picior de egalitate punctul său de vedere și punctele de vedere ale personajelor.

 

Un moment distinctiv al romanului lui Iulian Ciocan este legarea ideilor de un simbol. Astfel, după cum suntem deja informați, depistarea GROPII, i-a crescut scriitorului aripi. Groapa, deși un element-lipsă din teoriile filozofice ale înaintașilor precum Tzvetan Todorov, care cercetează simbolul din perspectivă lingvistică; Sigmund Freud, care leagă simbolul de inconștient și de procesul visului; Mircea Eliade, care abordează simbolul din punct de vedere religios; la Iulian Ciocan simbolul este un limbaj ce exprimă  simultan o serie de amănunte pe care cuvântul sau gândirea nu le pot exprima decât succesiv, Astfel, groapa, devine simbolul unei epoci, a unei existențe umane. Iar, dacă facem o trimitere la C. G. Jung, vom concluziona că simbolul în operele literare nu poate avea valoare personală, uneori simbolul intervine în opera unui scriitor chiar și fără voia lui, acesta nedându-și seama de sensul și valențele simbolului prezent în creația sa. Este vorba despre acel simbolism universal, ușor de recunoscut în mai multe culturi și fecund pe mai multe niveluri. Din următorul dialog vom evidenția cu ușurință semnificațiile simbolului „groapei” pentru lucrarea realizată de către scriitorul minimalist Iulian Iordăchescu (numele din roman!), dar și esența ei pentru construirea unei societăți prospere.

  • Voi scrie un roman despre groapa hulpavă de la Telecentru, amice, despre cum această groapă înghite Chișinăul! Foarte greu am găsit ideea asta, dar mi se pare genială! Ce zici?
  • .. Foarte curioasă idee!Aș zice chiar că e fabuloasă! Felicitări! Dar cum ai găsit-o? Știam că nu reușești să inventezi nimic interesant.
  • Într-adevăr, credeam că nu pot să mai scriu un roman, dar am fost zilele acestea la Telecentru, am văzut prima oară groapa aia și am avut dintr-odată o revelație! Iată subiectul pe care îl căutam, mi-am zis. Chiar ți se pare fabuloasă ideea mea?
  • E excelentă, frate. Chișinăul înghițit de o groapă! Cool!
  • Dar miza mea cea mare e alta! Fii atent aici, amice! Groapa care distruge Chișinăul nu e o groapă oarecare! În locul în care apare se adună tot răul tranziției moldovenești! Toate crimele-violurile-furturile-trădările-escrocheriile de la 1991 încoace, toată decăderea morală a tranziției, adică tot răul făcut după proclamarea Independenței se adună acolo, formând un ghemotoc mistic. Anume acest ghemotoc mistic generează o crăpătură mică în pământ, care se tot lărgește, se transformă într-o groapă din ce în ce mai mare, o groapă care, în cele din urmă, absoarbe ca un aspirator tot Chișinăul! Ce zici, amice?… pag. 100-101

 

Simbolul a jucat un rol important în toate societățile, în toate timpurile existenței umane, căci el constituie un semn și totodată un cifru al realităților absolute.

În continuare mă voi refri la legăturile existente între metasemantica textului și compoziția operei DAMA DE CUPĂ. Iulian Ciocan folosește procedee compoziționale de o mare eficiență, bazate pe simetrie, asimetrie, opoziție. Modul cum sunt valorificate compozițional simbolul, motivul, detaliul, dialectica impregnării acestora în text influiențează cu certitudine conținutul, caracterul și particularitatea dimensiunii estetice.  Subiectul și fabula apar ca componente relativ independente. Subiectul  – apariția groapei cu vicii, care ia proporții în perioada tranzitară de la comunismul diabolic la un regim, fățiș democratic, în realitate, însă, care dezvoltă în continuare birocratismul, corupția și toate celelalte vicii sociale enumerate în context mai sus. Fabula romanului poartă un caracter acut satiric și moralizator prin toate scenele dezlănțuite ca într-un film de groază. Un moment ilustrativ ar fi secvența aflării la serviciul nocturn pe marginea „gropii”, pentru a preîntâmpina cazurile tragice, a apărătorului ordinii publice, polițistul – Jora Curechi. Inspirat de scena „tare” în care au fost implicați un omulean mai în vârstă cu o domnișoară focoasă, polițistului i-a „căzut buza”, i s-a făcut și lui dor de-o partidă de sex… Hahaaa, sărmanul Jora! Nu i-a mai ticnit! De fapt nu i-a mai priit nici „armăsarului” zvăpăiat care a prelucrat-o pe domnișoara îndrăcită. Chiar în timpul actului a fost înghițit de  groapă. Astă e fabulă, da!

 

  • „Hm… Să zicem că asta am înțeles. Da, iaca altceva, fa, eu nu pot să înțeleg nici în ruptul capului… Noi de ce facem sex o dată în jumătate de an, fa? Care-i problema?!
  • Jora Curechi o pironi cu privirea.
  • „Ceeeeeeee? Ai înnebunit, măi, Jora? Despre ce fel de sex vorbești? Nu-ți ajunge ce ai?”
  • „Nu-mi ajunge, fa! Facem sex foarte rar! Sau poate ai uitat că ai un bărbat în casă, fa?”
  • „Vrei mai des? Ești bărbat? Păi, fă ceva pentru familie, zăludule!… Vrei sex, măi, Jora?! Tu nici să vorbești frumos cu mine nu poți! Ești un… un… un bădăran! Și mai vrei sex! Ptiu! Pleacă din ochii mei! Trebuie să plec la grădiniță!”
  • Multă vreme după plecarea soției, Jora Curechi șezu pe marginea patului hrentuit cu privirea pierdută-n gol. Încercă apoi să adoarmă, dar nu mai reuși. Se foi toată ziua în așternut, gândindu-se la monotonia vieții sale. Închidea ochii și îi vedea aievea pe bărbatul și tânăra din parc. Bărbatul o penetra adânc pe fata încântătoare, iar fata își mușca buzele până la sânge și urla de plăcere… 121-122

 

Narațiunea – de excepție! Scriitorul a reușit să se afirme ca un adevărat ZEU al NARAȚIUNII, precum a pretins. Descrierea – de clasă înaltă. Nu pot realiza, dacă am lecturat vreodată în viață mai tulburătoare descrieri decât cele efectuate de către distinsul scriitor! Dialogul ocupă și el un spațiu important în roman, evident în exemplul de mai sus. Prezent și monologul. Lungile meditații ale funcționarului Poloboc despre viață, despre cum să găsească căi de redresare a situației. Portretul ca tehnică narativă, este mai mult decât colosal! Cine? Cine s-ar pricepe mai bine să descrie portretul personajelor operei sale, dacă nu Iulian Ciocan?! În primul rând, numele eroilor! Extravaganța jocului scriitorului! Porecle tipice basarabene: Poloboc, Curechi, căpitanul Puțintelu, Grișa Vântu, Lionea Ursu; Denis Cartof, Bărbulescu, Marusea de la Mongoleni!!! (Vai, câtă inspirație! Fenomenal!) Numele personajelor lipsite de semnificații apriorice lichidează golurile în jocul ingenios și prodigios al textului. Mecanismul  generator funcționează la diferite niveluri ale discursului literar: de la cel fonetic la textul integru cu deschidere către profiluri nenumărate. Asamblarea componentelor enumerate, a rezultat o compoziție fascinantă!

Scriitorul practică în romanul său așa numită tehnică „a oglinzilor”. Mulți dintre eroii săi se comportă unul în raport cu altul ca niște oglinzi situate față-n față sub un anumit unghi, astfel încât fiecare să reflecte anumite trăsături ale celui din față! Un alt principiu al oglindirii este acela că personajele disting ele însele, unul în celălalt asemănări, un tip de înrudire, care le permite să se înțeleagă mai bine. Și, da, toate personajele din roman seamănă la caracter între ele, chiar dacă dețin funcții și posturi de lucru diferite, toți sunt lacomi, avizi de putere, corupți, birocrați!

Ideea că mobilitatea existenței contemporane nu poate să încapă în structurile invariabile ale epicii tradiționale a predispus autorul spre o revelație fără precedent!!! Multiplile linii narative, VARIATELE REGISTRE DE LIMBAJ și, desigur, numărul mare de personaje cu nume locale (!), nelipsite de ironia celui ce le-a dat viață – SATISFAC CONVENȚIA GENIULUI SCRIITORULUI BASARABEAN, DAR ȘI ROMÂN – IULIAN CIOCAN. Replicile Domniei sale vizează panoplia tehnicilor și pandantul ironic. Intercalând cu succes în secvențele romanului elemente autobiografice, pe alocuri inventate, oricum, evident, având la bază experiența trăită.

Conștiința complexității structurale și funcționale a limbajului uzual în roman, are drept consecință epistemologică și psiho-fiziologică  în vorbirea cotidiană, care își are începuturile poate încă de la crearea tăblițelor de la Tărtăria, descoperite în a. 1961, datate cu aproximativ 5 500 de ani î. H. în apropierea fostei capitale a Daciei străbune. Actul (semiotic) verbal ca producere sau înțelegere a sensului discursiv al Maestrului scriitor reese din codificarea (actul producerii) și decodificarea (actul receptării), creând astfel EVENIMENTUL COMUNICATIV VERBAL, legătura  dintre scriitor și cititor. Semantica interesată de relația dintre expresii și „obiecte” este prezentă sub forma unui Dicționar creat chiar de către inegalabilul scriitor. Cuvinte, nemaiîntâlnite nici în vorbire, nici în alte opere, cuvinte cunoscute și propuse lectorilor de către Iulian Ciocan! Ca de ex.: încropească; catidichisit; matrapazlâcuri; țațaie; chiolhan; scofilcit; hrentuit. Motivată fiind modalitatea descriptivă selectată de autor, atribuie și-o dimensiune pragmatică (din perspectiva relațiilor într-o anumită situație!) expresiei adecvării deschise atitudinii epistemologice structurii unitare. Sensul global al narațiunii poate fi interpretat prin sistemul de acțiune de-a lungul discursului narativ:

  • Expresii „interesante, deosebite, înaripate”!, eu le mai zic „vorbe-vorbulițe”

„pentru a îmblânzi durerea pulsatilă, enervantă”; „partidul cimpanzeului”; „cu surle și trâmbițe”; „oamenii din tolcioc”; „ritmicitatea pendulului”; „Nistorel cel chelfănit”; „să crăpi, banditule!”; „să bage nervii în c…!”; „tunde-o, hoțule, pârleo, mârlanule!”; „frecăm berbunca”; „te scremi să faci o capodoperă!”; zbaterile inimii…

  • Comparații:

Nu vedeau pericolul cel mare așa cum furnica nu vede ciocul păsării care stă să-i ucidă;

Țâțele se bălăbăneau ca ugerul unei vaci în care a dat strechea

Adrian Cotețov ședea ca o curcă plouată!

  • Sudalmme, altercații:

Grijania mă-sii!

Taie-n stânga și dreapta! pag. 197

F…-i mama mă-sii! pag. 15

Ce că…! Chiar aici trebuia să apară, blea? pag. 15

  • Epitete:

Emoție distrugătoare; sentimente omogene; cimpanzeul influient; castelul faraonic; mită în draci; chip eteric; mers senzual; bloc cocârjat; distopie excentrică; miros fetid; miros postlențial; roiuri bâzâitoare; gura știrbă; mormoloci penibili…

  • Adresări:

„Drăcia dracului! Țărani proști și afurisiți!” pag. 161

„Mata, cât timp o să mai furi din apa noastră?” pag. 161

„Tu, blea, ce faci aici, boșorogule? Pizdești apa…?” pag. 160

„Nu înțelegi ce vreau să zic, femeie! Groapa asta e o anomalie, e ceva anormal, ilogic. Nu a mai fost așa ceva aici. Dar asemenea calamități nu au mai fost nici în Tiraspol, Moscova, Vladivostoc sau Tombov. Și de ce numai în Chișinău a apărut acum această groapă?!” pag. 161

„Crezi că noi nu vrem să ne ocupăm numai de lupta cu groapa? Vrem firește! Dar ce posibilități avem, nenicule? Zero. Și-apoi, o să ne permită să facem ceva guvernanții care și-au băgat picioarele în suferința cetățenilor?”

 

  • Misoginie (!!!) O nedumerire și o întrebare voi lansa, totuși. De ce bărbații nu învață, nu voiesc să iubească femeile cu-adevărat, să le curteze frumos, să le respecte? Am remarcat caracterul misoginic al scriitorului, de fapt caracterul misoginic al autorilor se distinge ca un fir roșu din mai multe opere:

„… Era o femeie mult prea repede fosilizată, cu ochii încercănați… ; … la soția cicălitoare, nevricoasă, cu care se certa din ce în ce mai aprig de la o vreme…; în acest birou, cu vedere spre o mică livadă, obișnuia el să doarmă după ce relația cu soția se răcise…”; „Rodica – acrită și caustică”; „soție insomniacă, cicălitoare, nevricoasă, nesăbuită”; „muiere proastă”; „femeie planturoasă”…

 

Creația lui Iulian Ciocan zdruncină barierele imaginarului! Se proliferează din realismul tragic cotidian, ce-și găsește rădăcina-n „cine poate oase roade”, cine nu, e dat afară, realism extrem de fidel adevăratei fațete a vieții, autorul fără ezitare și fără milă deschide adevărul celor mai odioase defecte ale societății moldave. Însăși, scriitorul, anunțându-se ca un rebel împotriva comandamentelor politice ocurente, atitudine ce poate să atragă după sine un pericol iminent în calitatea sa de artist evazionist. Actul polemic cu ideologia timpului se relevă prin sincronizarea cu inovațiile din literatura occidentală, deschizătoare către inventivitatea continuă și deplasarea liberă în spațiul imaginarului și al tehnicilor de creație. Iulian Ciocan descoperă și experimentează prin opera sa un nou tip de realism, mai autentic și mai coerent, în care amestecul de fantezie și acidă ironie deține un rol extrem de important. Prozatorul își propune să demonteze infinitezimal mecanismele întregii literaturi clișcizate în timp, cu viziunile ei uzate asupra lumii, dinamizând-o din interior împotriva propriilor ei finalități, în numele unor criterii de percepere a realului și, totodată, ale unor procedee adecvate de reprezentare al acestuia. Privită în totalitatea sa, tetralogia configurează o dominantă ce structurează narațiunea, refuzând cu încăpățânare referențialul, punând în locul lui o zeitate tutelară – imaginația. Nu realul (dar este atât de veridic!) este obiectul scriitorului, ci o realitate imaginară, construită în jurul unui simbol – groapa – în care se escaladează tragicul lumii și al ființei.

 

Deznodământul operei

La un pahar „de vorbă” moldovenesc s-au întâlnit nimeni alții decât: Nikolai Vasilievici Gogol cu Creangă al Basarabiei, Iulian Ciocan.

(Da, visul scriitorului, precum că el e Zeul Narațiunii, iar personajele mai multor clasici, nemulțămite de creatorii lor, îl întrebau mereu, cu pietate, cum ar fi mai bine să procedeze ca romanele din care se trag, să fie perfecte. Precum, bunăoară, Cicikov îi mărturisi că e foarte decepționat de faptul că Gogol îl obligase să suporte cu resemnare șicanele lui Nozdriov cel porcos, iar Zeul nostru, zis al Narațiunii, îl sfătui pe bietul Cicikov să-l bată măr pe bădărănosul Nozdriov. „Dacă îi dai la bot animalului, povestea va lua o turnură mult mai interesantă…” se dovedi a fi unul profetic. )pag. 99

 

  • Ah! iată ne-am întâlnit! De peste secole, de peste veacuri, de peste haz de necaz… Să mai depănăm la istorii, să ne mai spunem vorbe de duh… Tuman englez, colega, tuman englez…

***

La început de secol XXI se întrec la depănat istorii realiste marele Gogol, opera căruia a avut un impact colosal asupra literaturii ruse în secolul al XIX-lea împreună cu ilustrul scriitor basarabean Iulian Ciocan, opera realistă a căruia profilează aspectul ontologic al existenței umane, concomitent, pătrunsă și de agnosticism, concept idealist care neagă posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, idei care-l clamează pe scriitor să se mărginească la limitele senzațiilor, înafara lor, nerecunoscând posibilitatea cunoașterii. În altă ordine de idei, agnosticul, pe lângă faptul că nu are reputație bună, se expune ridicolului, deoarece aplică „politica struțului”: refuză să ia act de o realitate coercitivă și irevocabilă. Astfel, personajele diegezei nu pot concepe adevărul! Nu doresc să înțeleagă! Sunt susceptibili! Exemplele sunt vădite! Chiar și aceeași Damă de cupă așa și nu se implică în vre-un fel în problema enunțată de Poloboc. Evident că Iulian Ciocan este profund dezamăgit de sitemul birocratic instituit în Chișinău (mă refer și la republică!) Scriitorul trăiește mare drama a vieții, acțiunile eroilor din opera cercetată, ne vorbesc  în primul rând despre trăsăturile psihologice caracteristice însuși autorului prin prisma naratorului. Dezamăgit pân-în adâncul ființei de situația precară parazitară existentă, nevăzând nici o posibilitate, nici o cale de redresare a consecințelor calamităților sociale, Iulian Ciocan recunoaște inevitabilul eșec și… hotărăște să-și „desființeze” eroii, îi împinge fără pic de milă pe toți în groapa sinistră… , și pe sine… Pentru că o parte din Iulian Ciocan este prezentă în fiecare personaj. Personajele poartă caracterul scriitorului, indiferent de voința lui. Îl vedem descumpănit, nehotărât, blând în orice situație, deși mai aruncă dânsul câțiva „mnezeii mă-sii”, câteva „grijanii”, generos până la epuizare, grijuliu și atent față de semeni (personajul Poloboc nu-și făcea griji atât de mari față de „castelul faraonic” propriu, precum își bătea capul de casele din împrejurimi!) Un singur personaj este lăsat în viață, Dama de cupă!!! Visul real al scriitorului! Și de ce nu?! Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile! Puțin probabil, ca această prezență să fie atât de stimulată (2000 de euro pe card, apoi, în clipele când eroul Poloboc își ia rămas bun de la viață, transferă din toți banii lui jumătate la jumătate, în contul ziaristei „înțepate” și a soției sale, Luminița.) doar din sentimentul culpabilității pentru camera de filmat stricată, mai degrabă e vorba de-o primăvară înflorită în sufletul cinovnicului Poloboc…

„Îi telefona Nataliei Mereacre de câte patru-cinci ori pe zi, dar jurnalista era mereu ocupată. Nici nu mai știa: era nerăbdător să salveze Chișinăul sau s-o revadă  pe femeia cu picioare lungi? Într-o noapte n-a mai putut să adoarmă, gândindu-se la Natalia Mereacre. Da, îi plăcea fata asta. Era deosebită, avea o dulceață a vocii care-l tulbura. Era oare măritată? „Ce minunat ar fi să aibă o asemenea femeie!”, îi trecu  un gând prin cap și imediat fu cuprins de rușine, se simți foarte vinovat. Păi, era un boșorog și nici pe Luminița nu mai voia parcă s-o îndurereze…”, pag. 109

 

 

Dar, acest sentiment înrădăcinat în psihicul basarabenilor de-a cântări, de-a ezita, de-a pune pe balanță, de-a se îndoi o dată, apoi încă de-o mie de ori… Apoi această meteahnă proverbială, care face pur sufletul „scriitorului” prin personajul Poloboc – jalea, nu! nu-i permite să facă pasul „cel mare”. Mai degrabă își pune capăt zilelor. …

Romanul, dăruit din imensitatea Domniei sale, inimă, DAMA DE CUPĂ de către Iulian Ciocan este o operă-fenomen! Reală și fezabilă, dar nu conform unui model șablonizat (e expirat! scriitorul a făcut un salt radical prin lucrarea sa), fiindcă opera, existentă prin faptele nemijlocite și concrete, reprezintă nu doar o construcție intelectuală, ci mai degrabă un „vulcan de emoție”, despre care nu-ți poți da seama în ce moment va erupe și încotro se va îndrepta „lava incandescentă”. O operă cu valoare inovativă incontestabilă!, dovadă a artistismului persistent al autorului, în „polisemia” sa fiind valabil totul! Convenții metaforice semnificative, ritm și talazuri lent schimbătoare, care transportă la suprafața lor valoare și epave, atitudini stagnante cu abia imperceptibile schimbări circulare.

Postmodernismul abordat de Iulian Ciocan e un MANIFEST!!! Cu regret, fără realizarea finalităților militante (să zicem că lasă loc pentru mâine, pentru generațiile noi, idee exprimată încă de la început!) Autorul antrenează întreaga societate într-un vârtej, asemănător taifunului, care are scop de-a evidenția perfizenia situației: „Salvați-vă, idioților! Eu v-am preîntâmpinat, în continuare… faceți cum știți și cum voiți!”

Groapa imensă, care e în continuă creștere, demonstrează realitatea dinamică spre involuție socială, răscolește, agită, poartă cu sine vieți, smulge tot ce întâlnește în cale. Se desprind din conținutul lecturat cauzele acestei catastrofe: lipsa de coeziune socială, dar și mai acută, lăcomia guvernanților.

În baza romanului lui Iulian Ciocan se poate de cercetat, care este relația dintre curentul literar și evoluția societății? Care criterii prevalează: extrinsece ori intrinsece? Autonomiștii invocă argumentul precum că, Literatura nu trebuie concepută ca o simplă reflectare pasivă sau, pur și simplu, ca o copie a dezvoltării politice, sociale, ea are menirea să antreneze în dispută, să zbuciume, să caute soluții… Și autorului reușește să transmită zbuciumul său personajelor, apoi – lectorilor, avansați sau profani. Astfel, personajul Poloboc, după ce se împiedică de groapa cu pricina, nu mai are liniște, își cântărește faptele, aparente și momentele de căință, și gătința de-a împărți toată averea acumulată, doar să salveze Chișinăul, să salveze semenii, după cum am mai menționat. Să salveze Moldova! Și, deși îngenuncheat, rămas fără de serviciu, lipsit de bunuri, prin circumvoluțiunile sale abia deslușit se unduiază râul iubirii, și față de ziarista, prorocită de țigancă, dar și față de oameni, în general.

 

„Cine era dama de cupă? Cum s-o găsească? Cum să salveze Chișinăul? Într-un târziu adormi într-un fotoliu, cu bărbia proeminentă în piept….  După o explozie de lumină, se aruncă asupra unui aparat  de filmat sâcâitor, că îl lovea și acela crăpa, că dindărătul camerei de televiziune se ițea un chip blurat. Se leagă disperat de această damă, dar…  care striga la el cu ură: „Să crăpi, jigodie coruptă! Să crăăăăăăăăpi!!!” Apoi visul lua o turnură neașteptată. Pâcla care învăluia chipul imprecis se destramă și, pentru prima oară, Nistor Poloboc văzu că în spatele aparatului de filmat țipa o brunetă crispată, între două vârste, cu ochii mari, albaștri. „Să crăăăăăăăăpi!!!, striga la el bruneta și strigătul ei îi pătrunse în creștet și i se răsuci acolo ca un șarpe veninos. În dricul nopții, Nistor Poloboc sări ca ars în picioare din fotoliu, străbătut de o revelație izbăvitoare. Inima îi bătea cu putere. Știa acum cine e dama de cupă! Știa, grijania mă-sii!!!” pag. 70

 

Da! viața i-a aruncat în undiță personajului central totul. Totul, ce înseamnă valoare materială. Însă, sufletul lui a rămas pur și inocent, timid, bonom, înzestrat cu veritabile calități, dar nehotărât pentru ași împlini zborul spiritului, ori conform părerilor sale despre soție,

„… Era o femeie mult prea repede fosilizată, cu ochii încercănați… ; … soția cicălitoare, nevricoasă,…”, pag. 10-11

 

Ușor să-și deie seama cititorul despre lipsa afecțiunii în cuplul conjugal și nehotărârea cinovnicului de-ași reface viața.

 

Carul fărădelegilor se infiltrează din ce în ce mai adânc în societatea Moldovei, dar și a României. Soarele se aciuază adeseori nu în curtea oamenilor deștepți, a oamenilor „cu inimă”. Dar, am îndrăgit personajul Poloboc și parcă aș dori să-l dezvinovățesc, căci vorba ceea:

–        Măi, de ce ești sărac?

–        Fiindcă sunt prost!

–        Și de ești prost?

–        Fiindcă sunt sărac!

Deci, vrem sau nu vrem, dar trebuie să recunoaștem că bunurile materiale au parcă un magnet și ele se lipesc probabil, de cei ce merită. Hahaa, dar de ce să nu merit și eu?! Iată, ce face din indivizii sociali ai Moldovei „bunătatea proverbială”! Sau poate, toleranța exagerată. Așa am fost pregătiți în lunga perioadă a Sovietelor, așa ne-am născut, să iertăm, să trecem cu vederea și nu e prea bine! E necesar de stopat infiltrarea în comunitate a infracțiunilor bazate pe mită, proveniența bunurilor pe căi ilicite, pe căi frauduloase.

În fine, am să mai menționez odată fascinantul dialog dintre doi surzi: Poloboc cu Natalia Mereacre! Nu există între ei concordonață, apare ruptura totală și… momentul tensionat – sinuciderea funcționarului! Oare de ce n-ar repeta fapta „conștientului până la urmă” Poloboc toți „cimpanzeii” Domeniului politic al Moldovei și al României la ora actuală?! Dar lasă, că se găsesc ace de cojocul fiecăruia! Un cimpanzeu e după gratii, alții vreo câțiva au fugit, s-au ascuns. Trufașii… Lașii…

Consider, că autorului i-a reușit să înainteze societății bolnave caracteristice tranziției interminabile din Moldova și Patria-mamă, un strigător la cer, apel. Ulterior, însă, fără pretenția de-al supăra pe Domnul Ciocan, aș vrea să-mi exprim o părere contradictorie conținutului romanului. Nu cred că deznodământul unei opere trebuie  să fie culminat de pesimism. Nu vreau să cred, că eroii trebuie aduși în situația de-ași curma viața. Devastată de emoție, n-am mai putut să-mi opresc lacrimile în cazul când mama și-a scăpat copilul în groapă. De ce, Domnnule Iulian, n-ați făcut ca această mamă să se arunce după copil?! Terifiant! Dizolant! Explozii de cruzime pe-alocuri! Frică mi-i să nu demonstreze aceste „acte literare” starea „depresivă” a scriitorului, deaceea îl conjur: „Continuați! Vă rog, continuați!”

Poate anume lui Iulian Ciocan i-a revenit rolul de-a face ordine în societatea coruptă, birocratică! Poate și-ar propune scriitorul în volumul următor (cred cu certitudine că va apărea!!!), să aprindă lumina unei evoluții în limitele normalului, lumina multașteptată de la capătul labirintului tranziției, mai ales că rubrica radiofonică condusă de către jurnalistul, scriitorul Iulian Ciocan, „Realitatea cu amănuntul” poartă anume acest mesaj. Prin sertarele conștiinței vom reține promisiunea comentatorului de la EL:

–        Eu voi face lumină! Personal, voi urmări ca să se elucideze cazul furtului miliardului, dar și a altor furturi de proporții cu scopul de-a le reîntoarce în visteria Țării.

Nimic nu poate fi valorizat, dacă nu este raportat la un sistem simbolic, deoarece semnificațiile unui simbol se înlănțuie între ele, sunt solidare. Să analizăm, spre exemplu, solidaritatea elementelor ce compun simbolismul teluric. (o groapă în scoarța terestră poate fi raportat la acest sistem) Pământul, ce amintește de hierogamia cosmică, de cuplul primordial: cer – pământ, este asociat cu ideea de maternnitate, impunându-se prin nelimitata sa capacitate de a da roade ca Tellus Mater. Astfel, cu timpul, posibil în următorul volum al scriitorului, GROAPA SE VA NIVELA ȘI SE VA ACOPERI CU TRANDAFIRI CRESCUȚI DIN CONȘTIINȚĂ!

nina VASILII

 

scrie un comentariu

0 comentarii

Nu sunt comentarii!

You can be the one to start a conversation.

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.