Răsfoind printre arhive…

Răsfoind printre arhive…
aprilie 15 19:31 2016 Print This Article

 

Daca aveti amabilitatea de a cunoaste Personalitatea unui veritabil Domn, Profesor si Scriitor, si anume pe inegalabilul, imbatabilul Alexandru Mihăilă, permiteti sa va cufundati in lectura urmatorului subiect. S-ar putea sa va placa! Mai ales, si pentru ca sincronic veti putea cunoaste in linii mari continutul romanului SARUTA-MA, SINGURATATE de autorul vizat, care este si protagonistul operei.( Romanul ,,Sărută-mă, Singurătate!” de Alexandru Mihăilă. Editura Papirus-Media. 2014)


„Nimic din cele ce au fost ale voastre nu se vor trece fără să fi săpat urme în voi…”Ion Druţă
Roman de IUBIRE. Omul – Alexandru Mihăilă. Viaţă. Moarte. Depresie. Ură. Iertare. Legământ. Onoare. Sânge. Destin. Durere. Teribilă durere. Sinucidere. Eroism. Şarpe. Venin. Orpheus hotărât s-o aducă înapoi din lumea neagră a lui Hades pe Euridice. Un iubit care va ajunge în iad (podul de la Novi Sad, pentru a se cuprinde cu iubita, (n-a fost să fie, dar nu se ştie niciodată). Foc. Dragoste. ÎNVIERE! Şi din nou viaţă, pentru că IUBIRILE NU MOR! „Am 46 de ani şi am căzut cu totul în iubire ca în apele unei beţii adânci, din care nu mă mai pot trezi…” – Alexandru Mihăilă, pag. 229
Consider romanul ,,Sărută-mă, Singurătate!” de Alexandru Mihăilă operă de aur, veritabilă lucrare ţesută cu multă iubire, cu viaţă, cu moarte şi din nou cu viaţă, cu fir de argint şiruit de-o lacrimă a unui suflet sfâşiat de ea, de iubire, ţesut cu mărgăritar, din rouă pe geană, visat, apoi transhumat ca o adevărată valoare; este romanul ce şi-a asumat greul de-a răzbate prin istorie, prin destine, evocându-le în poveşti ,,de amor curtenesc”, adunând imaginea prietenilor adevăraţi pe scripte memorabile, deplasându-i de la o epocă istorică la alta într-o armonie superbă!!! Doamna inimii sale, a autorului excelentei opere, el însuşi ispăşind infernala pedeapsă a eroului principal şi un amour de fin alcătuiesc fondul unui roman curtenesc, caracteristic finelui secolului al XIX-lea prin repetarea schemelor din secolul al XV-lea, clişee imaginate, având ca temei destinele drăgălaşilor amanţi, servind dovada marii vitalităţi a unui roman nealterat de curentele literaturii post-moderniste, lipsit de scene obscene, de vulgaritatea relaţiilor sexuale ilogice. În roman predomină un ideal comportament aristocratic, o artă de a trăi ce implică politeţea, rafinamentul moravurilor, eleganţa, dar şi, dincolo de toate aceste calităţi pur sociale, simţul onoarei cavalereşti.

Tocmai în cadrul unui astfel de comportament, care îl caracterizează şi în viaţă pe scriitorul Alexandru Mihăilă, e posibilă o legătură amoroasă, care la capătul a multiple etape, a putut pune în practică o artă de a iubi. Legătura de iubire dintre eroii romanului, după mine – poate fi considerată adulteră, iubita fiind cu aproape trei decenii mai tânără decât el, iubitul. Dar, anume acest fapt conferă o etică specială unei iubiri desăvârşite, personajul principal asumându-şi responsabilitatea întreţinerii materiale a iubitei sale, un gest select de generozitate, de dăruire, de preţuire, de respect, pe care, din păcate, îl trece cu vederea cea care i-a zdrobit inima. Înainte de a ajunge la bucuria ultimă, combinarea eroilor, imagine pe care romanul ne obligă s-o creăm de sine stătător, trebuie să acceptăm proba castităţii, uimitoare stăpânire a dorinţei, chiar când amantul „este culcat gol alături de iubita sa”. Astfel, eroul nostru suspină şi îşi adoră iubita cu gândul, mai des de la distanţă: „Nu simt nimic din tot ce ar simţi un bărbat aflat lângă o fată goală sub cearşafuri. Trupul meu păgân, ca de oştean prăbuşit în tranşeele păcatului, se împotriveşte îmbrăţişării acestui vas curat şi sfânt de teama unei barbare profanări. Am spus că o văd doar suavă, şi acest adjectiv se topeşte în esenţa harică a contemplaţiei.”- pag. 229; „Acolo unde este Augusta, cad din cer ploi de lumină!” – pag.226; „Dar de la întâlnirea cu ea, am învăţat şi eu că există ceva mai înfricoşător decât moartea: s-o pierd pe Augusta!” – pag. 229
Istoria-Măria ei, nume de personalităţi care au hălăduit de veacuri istoria pământului blestemat cu atâta durere a frumosului, a oamenilor inimoşi-oameni de cuvânt, pământul României, la care au râvnit împăraţi şi imperii alcătuieşte trena naratoare a romanului. Într-o simbioză a două epoci istorice, ambele fiind importante, se desfăşoară acţiuni alternative – reale şi închipuite. Una dintre epoci e rodul purei fantezii în contextul căutării rădăcinilor, printre tradiţii, obiceiuri, titluri, moravuri caracteristice epocii respective, ţinându-se cont până la cele mai profunde subtilităţi de relaţiile existente între clanuri familiale. Autorul evidenţiază dependenţa politică a unui stat faţă de altul, reliefând astfel puterea imperială a Rusiei.
Opera, la momentul descrierei fascinantei epoci, e dominată de une langue facultative şi anume limba franceză, considerată pe drept – limba iubirii, limba tandreţei şi a gingăşiei, limba nobleţei, limba elitei utilizată de autor ca o pânză fină de borangic, ca o apă de mătase, care captează diversitatea manierelor de seducţie ale marilor seniori. Frumuseţea cuvintelor îmbinate într-o metaforă de iubire şi sens, într-o dureroasă rostire a vorbirii româneşti înlăcrimată denotă cel mai pasional şi inspirat spirit, ce şi-a încălzit maiestoasa liră în veşnicia petalelor de floare născute dintr-o mare iubire într-o inimă blândă, generoasă, expusă posterităţii pe file de roman. Orice noapte devine strălucitoare de la frazele durate de Alexandru Mihăilă!
Altă epocă descrisă în roman este una reală – epoca luptelor pentru Independenţă, Mişcarea de Emancipare Naţională, epoca detaşării de calvarul ,,roşu”, anii 89-90-92. O epocă contemporană nouă – sângele îmbibat în cămăşile feciorilor măicuţelor îndoliate, omorâţi pe nedrept şi dăruiţi pentru vecie drept ofrandă a Libertăţii pământului drag. Durerea clocoteşte şi azi în inimile patrioţilor!
,,…le pasă lor că omul plânge, iar casa-i dărâmată-n sânge/şi mic, şi mare în vâltoare, evenimentul care doare…”
Unul dintre marii patrioţi e şi Alexandru Mihăilă, jurnalistul-erou zbuciumat de drag pentru adevăr care se avântă în focarul războiului fără aşi precupeţi viaţa. Iar acest fapt este veridic, precum şi descrierea atrocităţilor de la Nistru, dar şi din Iugoslavia de foc.
Titlul romanului atât de elevat, atât de „sanctificat” – ,,Sărută-mă, singurătate” reiese, după cum mărturiseşte scriitorul, din prorocirea unei fiinţe emblematice dinTransnistria, pământ al durerii, a unei ţigănci: IUBIRE şi SINGURĂTATE! Un peisaj ce-ţi rupe inima… Război, durere, ţară sfâşiată, un jurnalist irezistibil, dar fixat de destin care caută moartea cu lumânarea şi o prezicere fatală – SINGURĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂTATE!
Alexandru Mihăilă, excepţionalul autor, chiar de la intrarea în universul lucrării, ne impune impetuos, la nivel de mare literatură, caracterele personajelor. Şi ne face să-i iubim cu toate metehnele prea bine ilustrate în toate situaţiile descrise. În confesiunea despre germinarea romanului, autorul dovedeşte drept sursă de inspiraţie sau mai bine zis – face o asociere paralelă între romanul propriu zis şi opera faimosului clasic rus – Alexandru Puşkin – „Şalul Negru”, care la rându-i s-a inspirat din tabloul fermecător, rustic: viaţa veselă, zgomotoasă, dramatică a ţiganilor, culegând de la ei motive ale operelor sacre create în perioada exilului în Basarabia, precum şi dor, şi zbucium, şi nostalgie… Mulţimea de epitete „de aur”, precum: purcel isteric; urechile fine; proasta creştere şi multe altele; comparaţii aproape în fiecare frază: ţipa ca opărita; roşu ca guşa de curcan; metafore: ochi de mărgăritar; scăriţă de lumină; tărâm de basm; zdrobit de dor…, mi-ar plăcea să afirm cu toată certitudinea precum că întreg romanul e O METAFORĂ! Deşi, cu atâta izvorâre de cuvinte expresive, legate între ele prin exuberanţa sufletului scriitorului, romanul nu presupune şi o lectură facilă. De ce? Anume, reieşind din profunzimea mesajului citit şi printre rânduri. Ori fiecare frază te îndeamnă s-o mai citeşti o dată şi încă o dată pentru a putea s-o lipeşti de propria-ţi inimă şi a putea s-o pătrunzi cu înţelegere până „în miez”, apoi pentru a contrapune imaginile create cu imaginile adevărate în cazul atrocităţilor, războaielor: masacrul de la Nistru şi Iugoslavia în flăcări, martor al căror e generaţia pe care o reprezint. Naratorul nu este un scriitor superficial. Pe el îl frământă problema în profunzime; ca ex. cazul lui Ilaşcu – războiul parcă „sfârşise”, iar eroii naţionali îşi tîrau existenţa în mizerabilele puşcării tiraspolene. Fiind convins că merge la moarte sigură, oricum nu-l părăseşte insistenţa şi ambiţia de-a rezolva pozitiv întrebările. Studii de Caz!!! Întâlnirea cu întâiul Preşedinte al Republicii Moldova – Mircea Snegur; întâlnirile cu liderul Frontului Popular pe atunci – Iurie Roşca, care-l îndeamnă să se adreseze Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Haga cu reprezentanţă în or. Chişinău. Apoi, scriitorul ne face părtaşi la coinvestigaţie psihologică – unde-i adevărul, unde e minciuna?; cum a procedat un personaj? Cum a procedat altul? Care a fost motivaţia personajelor şi, bineînţeles, doare-doare foarte tare destinul de mai departe al eroilor principali. Nici la o buchie din roman nu este posibil să renunţăm, ulterior, însă, cititorului nu i se dă cheia răstălmăcirii evenimentelor. El este implicat în problemă, care pe departe nu este una simplă, ori problemele de viaţă sunt cele mai complicate, rămânând sărutaţi de singurătate în căutarea posibilelor soluţii. Ar fi mai simplu pentru mine, dacă în acest demers aşi înainta strigăte de durere: De ce? De ce? De ce, Stimate Alexandru Mihăilă ai permis iubirii să moară? De ce? Nu este adevărat! Actul iubirii este cea mai sublimă acţiune, pe care o poate realiza o fiinţă umană.

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt, fără a aştepta vreodată ceva în schimb. Doar asemenea iubire nemărginită până la sacrificiu şi uitare de sine e în stare să mişte sori şi stele, e în stare să ne purifice… În acest sens aţi înşirat frumosul roman până la scena cu trădarea!!! Ambii eroi au trădat!!! Auziţi??? Ambii!!! Personajul care a instalat reportofonul este cel mai vinovat. El este plin de păcat!
„De ce? De ce? De ce, iubite, ai lăsat reportofonul conectat?/Mai urmărit ca un şarpe veninos, pizmaş, obsedat de învinuire, trufaş, susceptibil – puteam noi oare trăi în iubire???”, – mi-am închipuit-o pe Augusta smulgându-şi frumoasele plete castanii, care-i cădeau în valuri peste umerii rotungiţi de către crăiasa natură, suspinând monologul de mai sus.
Dacă iubirea este Dumnezeu, precum atât de genial mărturisiţi în roman, de ce deznodământul ar fi trebuit să conţină neîncredere, trufie??? Unde a dispărut Dumnezeu??? Avem oare dreptul să-i permitem să moară doar pentru atâta fleac – o „vindere carnală”?! E doar păcatul strămoşesc în deplinătatea fiinţării sale! Şi nu-l putem exclude… Da! Romanul este nobil, este pur. Este cunună de iubire peste cotidianul bizar. El invocă dragostea soarelui, veşniciei, stelelor; este un mesager puternic al iubirii supreme, visată, coborâtă sau mai corect spus – urcată pe Calea Lactee. Dar!!! Nu pot fi de partea scriitorului în situaţia în care nu i-a ajuns curaj să menţină iubirea în viaţă. IUBIREA CERE VEŞNICIA! Şi dacă nu-ţi ajunge capabilitate pentru o jertfă dumnezeiască, nici nu te antrena într-un joc al VIEŢII şi al MORŢII! Dar ar fi fost alt roman!!!
Nu încoronez fruntea autorului cu lauri, nici nu presor cu trandafiri atitudinea exprimată, în general, faţă de femei. În repetate rânduri scriitorul le califică drept profitoare.
Da!… M-a purtat firul gândului şi am trimis o avalanşă de zăpadă amestecată cu gheaţă asupra personajului principal. Cu scuzele de rigoare, plec capul ruşinată în faţa iubitului PATRIARH al CUVÂNTULUI! E părerea proprie despre iubirea pură, desăvârşită, adevărată, care nu aşteaptă niciodată, dar absolut niciodată nimic în schimb. Ea, manifestându-se drept fericită, prin infinita dăruire. Dacă survine suferinţa din cauza iubirii, înseamnă că ea, iubirea, nici n-a existat. Ba, da!!! A EXISTAT!, – MĂ CONTRAZIC, fiindcă act după act al romanului ne implică într-o continuă stare de debatte, ne provoacă la o sfâşiere a sufletului, antrenându-ne într-o polemică mai întâi de toate, cu noi înşine. Ce mai putea oare eroul principal să facă pentru iubita lui?! I-a oferit TOTUL! angajând-o la serviciu, organizându-i expoziţia cu vânzare a picturilor, cumpărând din tablouri şi dorind să rămână incognito, plătindu-i cu sume fabuloase studiile.
Autorul se dovedeşte un cunoscător profund al psihologiei omului, cunoscător al limbilor vorbite de personajele romanului, (mare consideraţie nutreşte, probabil, pentru limba în care-l cheamă sângele – limba amestecată cu rusisme, vorbită în Basarabia la etapa respectivă descrierii evenimentelor, mama autorului fiind originară din s. Cojuşna – sat mare, vestit, bogat, aflat la periferia Chişinăului), recunoscând astfel că CE-I ÎN SÂNGE NU-I MINCIUNĂ, apoi e menţionat pe paginile scrise cu atâta măiestrie impactul Regulamentului Organic asupra Principatelor Române, reminiscenţe ale unui trecut fie şi dureros, dar demn de imortalizare în istorie.
O imensă trăire de bucurie pentru o lucrare rară! Este un roman-sacrilegiu iubirii! Este sufletul nobleţii exprimat în cuvânt. Frumosul roman cugetat de Alexandru Mihăilă – operă de profundă trăire, o lucrare incomensurabilă ca dimensiune artistică şi ca har divin de utilizare a cuvântului …Şi, MAI ÎNTÂI A FOST CUVÂNTUL! Şi Dumnezeu cu ajutorul lui a creat Lumea cu bune şi rele, ne-a creat pe noi pentru a ne minuna de-o COMOARĂ INEDITĂ – SĂRUTĂ-MĂ, SINGURĂTATE!
Ajunsă cu lectura la ultimul capitol al romanului, înscris sub flăcările războiului de destrămare a statului Iugoslavia, pe podul Novi Sad sub divinul semn al ÎNVIERII, simţi prin toţi porii, prin întreaga conştiinţă mustrare pentru faptele poate nu prea demne în toate situaţiile, jenă că există cineva pe pământ peste care ai trecut cu pensula nepăsării obidă şi durere, simţi o resemnare, te împaci cu regula vieţii, fie oricât de dură şi, unica dorinţă este cea de-a ierta şi de a fi iertată, precum crezul în „TATĂL NOSTRU” o cere. Potecile aprinse, care urcau spre biserică şi pe care se mişca înţepenit locului Alexandru Mihăilă, înfloreau noaptea cu mii de lumânări. El se gândea, precum gândesc şi eu în momentul de sublimă înţelegere a tuturor acţiunilor eroului-personaj, cum să ajungă la portiţa de lumină, pe care urma s-o descopere şi mai urmează s-o descopăr eu, şi să o lase deschisă, primind prin ea ÎNVIEREA! „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” – pag.283
Am să-mi permit să fac o abatere de la regula de expunere a unei recenzii şi am să mă adresez direct autorului, ori prea multe şi controversate emoţii mi-a stors această fenomenală lucrare. Persistă în sufletul meu o dorinţă, vreau să privesc Eroul în ochi şi să-i spun:
– V-am iertat, Alexandru Mihăilă! V-am iertat pentru iscoada premeditată în cazul cu reportofonul, v-am iertat pentru că aţi trădat femeia iubită, pe frumoasa Augusta! V-am iertat, pentru că atunci când „trăsnetele tunurilor antiaeriene v-au surprins cam pe la jumătatea distanţei”…, pag. 226, atunci, când în faţă se afla doar MOARTEA, v-a ajuns putere să scoateţi telefonul mobil şi să suspinaţi cu aparatul la ureche un nume. Ştiu, a fost AUGUSTA! Din momentul ce am pătruns această taină, mi s-au luminat gândurile… şi v-am IERTAT. Sunt surprinsă să asist prin intermediul descrierilor din roman la scenele de groază ale infernalului război, izbucnit în Serbia. Sunteţi un înger, Alexandru Mihăilă, din cetele visate, pentru că după tot amarul de durere adunat în sufletul mult prea pur ca într-o cămară de avar (pag. 267), doar ei, îngerii, îţi vor putea-o risipi. Şi acum e rândul meu să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa! Cine cerşeşte milă, plin de smerenie şi de umilinţă, pune ÎNCEPUTUL CREDINŢEI SALE…
Recunosc, când am numit meditaţia mea asupra cărţii: CHEMAREA SÂNGELUI, nu observasem fraza din roman – „În această seară ciudată, constat că îmi pierd des şirul gândurilor, dar mă întorc întotdeauna la STRIGĂTUL SÂNGELUI, care clocoteşte în mine…”, pag. 267. Câte coincidenţe în gândurile a diverşi oameni se produc simultan! Şi ce frumoasă e IUBIREA!
Şi de-aţi putea să vă închipuiţi ce mare de simţăminte răbufnite din tăcerea răbdătoare a inimii, îmi scaldă acum obrajii, şi ce ustură pielea de la lacrimile sărate!
Poveşti! Dar ele există de când Pământul, de când Dumnezeu a creat-o din coasta lui Adam pe Eva… VIAŢA E MAI PUTERNICĂ DECÂT MOARTEA!

Aţi învins, Stimate Domn, multe greutăţi, aţi învins calvarul războiului, la care aţi mers din imboldul unei iubiri (conform romanului; în realitate aţi mers fiindcă sunteţi neînfricat, fiindcă inima vă este mare, cunoaşte mult prea multă omenie, ca să rămâneţi indiferent, când într-un colţ de lume atât de apropiat precum pământul, care vă este şi Patrie de sânge – Transnistria şi vecina Serbia ard în flăcări, fiindcă sunteţi responsabil, deţineţi bogăţie de cunoştinţe şi fiindcă aţi învăţat să duceţi orice povară pe spatele puternic, însăşi cuvintele preţioase din roman pot servi ca o dovadă: „Dragostea Ta, Doamne, iubirea Ta nebună! În Tine îmi voi găsi pacea sufletului şi odihna. N-o să încetez niciodată să mă minunez. Şi aceşti sârbi, aceşti fraţi ai mei întru Hristos… Cum şi-au mai putut găsi în ei atât de multă iubire, când în sufletul lor suspină durerea şi doliul? O, cât de multe am învăţat de la ei în aceste zile…, pag. 284), aţi învins moartea! Simt că aţi învins şi ura! A mai rămas ceva – otrava unei conştiinţe rănite, pag. 268. Ce bine ar fi să fim în stare să stârpim această otravă şi să învăţam SĂ TRĂIM! Căci ce este viaţa? A, Stimabile Suflet-Poezie-Alexandru Mihăilă?

Oare nu este ea biruinţa asupra somnului, care ne aruncă în mrejele morţii zi la zi? Iar noi râvnim la viaţă! Şi-i atât de frumos să lăsăm îngerii după perdeaua neagră pestriţată de stele şi să NE BUCURĂM DE LUMINĂ, să ne bucurăm de flori, de păsări (păsările din Ţara Moldovei, care se acaţărau cu ghearele de pereţi, învârtindu-se în jurul lumânărilor ca nişte bondari uriaşi şi croncănind a moarte, pag. 271, lăsaţi-le pentru decorul iadului), bucuraţi-vă de o nouă iubire ce încă poate sălăşlui un suflet atât de frumos!
Am citit cu durere vestea despre tristele evenimente legate de starea sănătăţii. Vreau să vă îmbărbătez: la ziua de astăzi ne putem lăuda cu o medicină avansată, care poate trata asemenea suferinţă, importantă e încrederea!
Am intuit corect succedarea faptelor în roman! După ce am presupus că pe podul de la Novi Sad, înaintea morţii, cu mâna pe telefon aţi rostit numele Augustei, iată că am ajuns şi la pag. 277, la alineatul următor: „Din văzduh, rânjea moartea. Era o clipă gravă, cu coasa morţii şi cu Dumnezeu, cu mine şi cu Augusta. Voiam să-i spun totul în puţine cuvinte; ceva în sensul că îmi pare rău. Că îmi pare atât de rău… dar cea de la telefon nu mai era decât o fiinţă otrăvită cu vocea străină, indiferentă şi rea…” Ei, ce spuneţi, Maestre? Vă anticipez gândurile, simţurile şi viaţa trăită! Îmi vine greu, ştiţi?! E ca şi cum aşi urma întreg calvarul vieţii trăit de Alexandru Mihăilă! Ce puternic mesaj emoţional aţi fost capabil să creaţi cu ajutorul cuvintelor! Ce PUTERNIC sunteţi că aţi reuşit să vă revărsaţi sufletul în această frumoasă carte „Sărută-mă, Singurătate”! V-aţi descotorosit de toată neghina care vă apăsa. Ce bravo sunteţi! Mândria Vuzeştilor de la Nistru! Vă admir, Alexandru Mihăilă! Da! Da! Vă admir pentru iubirea desăvârşită, pentru sufletul plin de nobleţe, pentru că mi-aţi hărţuit trăirile mele prin intermediul cuvântului fără de preţ de roman. Şi cum să nu mă minunez de cuvinte expresive din roman: „Să ne spălăm cu lacrimi, să-i îmbrăţişăm înlăcrimaţi şi pe cei care ne-au greşit nouă. Toate drumurile către Dumnezeu trec prin IERTARE, fără de care mântuirea noastră nu e cu putinţă. Iertarea e soră bună a IUBIRII, căci amândouă, deopotrivă, te înalţă şi te îndumnezeiesc.”, pag. 284
Da!!! Vreau să revin la Hanul Răzeşilor! Obligatoriu – VREAU!!! Vreau să văd tablourile Augustei, procurate de Ion Asaftei! Vreau să-l văd din nou pe Alexandru Mihăilă! De data aceasta să ştiu PE CINE AM ÎN FAŢĂ. Dar, va trebui să suportaţi anumite cconsecinţe, fiindcă am de gând să vă spui: FEMEILE NU SUNT PROSTITUATE, ELE SUNT MAME! Mai des sunt victime! Şi oricât de puternici aţi fi voi, bărbaţii, tot la ele ajungeţi! Ele trebuie să vă aducă cămăşile călcate, ele trebuie să vă suporte mărirea şi îngâmfarea, ele trebuie să vă păzească somnul şi să vă rabde toată greutatea corpurilor avide de iubire. Şi pentru toate acestea sunt umilite, discriminate, necinstite. Visaţi doar la VICTORII DIAVOLEŞTI, pag. 279. Mă îngroziţi! Dar, mă contrazic chiar în faza incipientă a gândului. Simplu, căutaţi să vă îmbărbătaţi zugrăvind gestul nobil de-a vă fi onorat promisiunea să susţineţi financiar studierea Augustei… E-hei! Vuza cel Mare nu-şi pierduse vremea cu o nelegiuită!
Eh, Vuza! Vuza! Vuza şi vioara în Hanul Răzeşilor! Fără contribuţia lui Dumnezeu, n-ar reuşi viorile să stoarcă lacrimi. Vioara – cea mai frumoasă bijuterie într-un han. Sună atât de frumos, că poţi sta ore în şir vrăjit de farmecul muzicii născute pe coarde, care divinitate mângâie sufletul.

Cu sunetul argintiu al viorii natura din împrejurimile Hanului Răzeşilor adoarme zâmbind. Apoi vioara e purtată de îngeri discret pe bolta unde-şi au adăpost razele soarelui şi iubirile. Să asculţi vioara înseamnă să asculţi poveştile cu prinţi şi prinţese depănate la gura sobei din Han de către Alexandru Mihăilă.
Şi, totuşi!!! O, Doamne! Chiar sunteţi VRĂJITOR! Sunteţi vrăjitor, Alexandru Mihăilă! Cum aţi reuşit, Doamne-Sfinte, să ţeseţi prin măiestria îmbinării cuvintelor O STARE, care persistă în viaţa fiecărui om – SINGURĂTATEA, CA O PROROCIRE CE VĂ APARŢINE?! Vă invidiez pentru că aţi putut s-o rostiţi atât de sublim – Sărută-mă, Singurătate! Şi v-aţi atribuit-o doar sie pe ea, pe singurătate. De ce trebuie doar o singură persoană să o sărute cu dulceaţa esterificată dintr-un venin al răzbunării emanat de un orgoliu bărbătesc rănit? Iar, Rozy, totuşi, nu este prostituată! Ea v-a iubit! V-a iubit! V-a iubit!
Acum, la fine de roman, când şi lacrimile mele un pic s-au domolit, vreau să vă întreb: Eu ce să vă dăruiesc? Permiteţi-mi, mai întâi să vă doresc IERTARE din partea Augustei pe care aţi frământat-o cu noroi (pag. 275), din partea lui Rozy, care v-a iubit ca o bezmetică, din partea bunului prieten – Ion Asaftei, pe care l-aţi chinuit ori de câte ori aţi avut nevoie… Eu, vă iert pentru mult prea multele lacrimi, care mi-au răvăşit fiinţa şi cugetul şi pentru că M-AŢI ÎNVĂŢAT SĂ IERT ŞI EU.
Da, frumoase poveşti ascunde Hanul Răzeşilor! Într-o poveste am poposit şi eu pe acolo. Şi sufletul mi s-a încălzit de la lumina şi iubirea, care învăluie atmosfera Hanului. Acolo mi-am dat seama că iubirea din sufletul meu nu va pieri nicicând! Şi vă mai dărui, iubite Scriitor, cuvintele Marcelei din pag. 281: „Renunţaţi la iubirea ce vă provoacă la cădere. Renunţaţi! Şi încercaţi să descoperiţi că alături viaţa e plină de lumină. Că puteţi să vă bucuraţi, să speraţi, să mai puteţi crede CĂ FERICIREA VA VENI ÎNTR-O ZI! VEŢI REUŞI! LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE, GENERAL PESTE ŢARA CUVINTELOR, ALEXANDRU MIHĂILĂ! Da! Şi vă felicit pentru ÎNVIERE! Pace şi iubire într-un suflet pur, descătuşat de păcatele înscrise cu sânge pe linia întâi a războaielor de la Nistru şi din fosta Iugoslavie şi înscrise spre meditaţie pe pagini de ROMAN! SUNTEŢI MAGNIFIC!

Nina Vasilii

( Republica MOLDOVA, poetă, autoarea volumului de poezie Fluturi din vis.)

 

scrie un comentariu

0 comentarii

Nu sunt comentarii!

You can be the one to start a conversation.

Adaugă un comentariu

Datele tale sunt în siguranță Nu vom publica adresa ta de e-mail și nici nu o vom stoca.
Toate câmpurile sunt necesare.